moving on

and whatever ;)

last entry
[and, yeah, i know everything]

nu-i asa ca stii?

şi nicio frază n-o să sune bine.
azi m-am aşezat în faţa televizorului când am auzit R.E.M
losing my religion
everybody hurts
all the way to reno
10 minute în care mi-au năvălit amintirile
avem o grămadă
atât de multe încât mi-am căutat melodiile în calculator şi le-am ascultat toată ziua
3 ani, iubita
3 ani în care şi-ar fi dorit mulţi o prietenie ca a noastră
ai fost lângă mine la fiecare lacrimă, la fiecare zâmbet
2 oameni care nu s-au certat niciodată
are dreptate mihai
nu trebuie să fim surori ca să ne înţelegem atât de bine
vreau şi pentru tine ce vreau şi pentru mine
dacă ce vrei tu de la viaţă se găseşte acolo
nu pot decât să-ţi doresc să atingi acel ceva cât mai repede
abia vă aştept în decembrie
ca pe nişte „şefi de stat”
să n-o uiţi pe Flor printre american people
eventual să ai grijă de ea
(mă omoară la faza asta)
vara viitoare trebuie să mergem la munte
după ce o să am cel mai tare bac
pentru că o să fiţi lângă mine
honey....
doar să nu pleci fără să ştii că te iub prea mult ca să încapă aici
şi că te iub atât de mult încât anul ăsta o să fii mândră de mine

mulţumesc pentru ce ai schimbat în mine
mulţumesc pentru anii care urmează

ma simt prea bine

O zi in care iti vine sa te iei in brate si sa iti spui cat de bine te simti cu eul din tine.
s-a lansat volumul Eustory
suntem acolo, in paginile acelea scrise cu pasiune, cu rabdare si ambitie cu carul
9 elevi prea curiosi, prea porniti pe cercetare, plictisiti de chestii prestabilite
n-am pierdut timpul degeaba
rad acum
acum cand ma gandesc ca esecurile mele au fost victoriile mele
acum cand am cartea asta in care m-am apucat sa desenez vise
acum cand am fost in centrul atentiei
si cand mi s-a spus cat de mult conteaza munca asta neinteleasa

pentru ca nimeni nu o sa ne ia ceea ce avem deja, congratz, my friends
pentru ca nimeni nu o sa ne darame planurile, dorintele si totul ala din noi, spor la editia viitoare - sa fie asta un an la fel de tare

daca n-am, n-am

mhhhh. stiu.
si mie mi-a fost dor de voi :))
pacat ca nu raman.
nu va mai crizati
n-am net, n-am mess
see u mai rar
mai nou respect si niste reguli
ma tin si de un program
(nu ala cu dorm, mananc si dorm iar)
am timp si sa scriu
si-o sa va povestesc in curand
luati-va si voi carticica aia de la cotidianul
aia de 100 si ceva de pagini despre Che Guevara
"El comandante"
m-a trezit bine de tot
(asta ca sa nu salvez eu singura lumea
ci sa va chinuiti si voi)
in rest...
cine imi vinde o carte de economie?
(dovada ca decizia e batuta in cuie)
mda.. nebunie mare :))

si chiar ma bucur ca v-am mai "citit"
pana la marea revenire
va urez vacanta placuta si spor unde e cazul.

m-am facut copil cuminte.
ma intreb doar cat o sa dureze :P

pentru "toata lumea". nu pentru EI

12 ziua. M-am trezit destul de târziu, în ciuda zgomotului constant din casă, a musafirilor ce roiau încă de dimineaţă şi mai ales a pretenţiilor verişorului meu de 5 ani. Nu „neaţa”, nu „bună”, nu nimic. Mă ridic din pat ca un zombi, nu văd stânga-dreapta, înaintez ca ruptă dintr-un traseu şi doritoare de regăsirea lui şi mă opresc însetată în colţul cu zmeură al grădinii. Plouase, nici nu am simţit iarba udă ce mă gâdila, îmi murdărisem şi papucii şi ... nu mai zic de pijamalele mele şi de părul vâlvoi şi de faţa somonoroasă şi teleghidată. Erau toţi prin bucătărie, la fereastră, pe afară – le simţeam privirile cocoţate în spatele meu – dar nu vroiam nici în ruptul capului să mă opresc. „Simona, ai înnebunit? Vino înapoi! Mănânci mai târziu, lasă zmeura aia să se scuture de apă!” Mama. Urzici mai înalte decât mine, tremurânde, se lansau pe pielea mea şi-mi lăsau o roşeaţă care numai emoţie nu sublinia. N-am văzut nimic altceva decât zmeura aia viu colorată ce-mi făcea strident cu ochiul.
......................................................................................


True story. Şi m-am gândit că ar putea fi o bună introducere pentru anul care urmează, pentru mine şi pornirile mele. Undeva la uşa clasei a12a. Mai aproape de foc ca niciodată. Am aşteptat o viaţă să-mi iau zborul, să mă văd urcând, să plâng şi să râd la fiecare treaptă ce o voi atinge. Acum, la intersecţie de gânduri, nu pot decât să remarc cât de mult am crescut în ochii mei, în ochii celorlalţi. Nopţi nedormite. Nopţile voastre erau cărţile mele de vizită. Nu mi-au ajuns ale mele, vi le-am furat. Am urcat pe atâtea scene, mi-am luat atâtea aplauze. După fiecare am spus că ăsta e abia începutul. Şi aşa şi e.

Nu vacanţă, nu nimic. Trec oameni pe lângă mine şi nu-i mai simt. Nu mai simt nici uşa trântită de mama când dă cafeaua pe foc şi eu mă uit la ea. Nici cafeaua nu-mi inspiră nimic. Mai e un an. Îl privesc de la fereastră şi nu-i văd decât finalul. Lipsă de chef, de spaţiu, de unghere. Nu mai am loc pentru nimeni. Dacă nu v-aţi înscris până acum pe listă, aţi venit cam târziu. Mereu am fost cu un an, doi, trei înainte. Acum s-au dus toate, s-a dus startul ăla numai al nostru, ne-am dus... Anul meu, un an decisiv. Urmează numai ani decisivi. Şi-o să urăsc acest timp dacă nu o să-l am. Am nevoie doar de mine şi de el. Fără unghii, fără somn, cu aceeaşi indiferenţă şi detaşare, cu aceiaşi oameni în suflet şi în creier.

Ambiţioasă până la stele, cu o voinţă de fier şi cu o atitudine radicală, îmi promit Azi, într-un Azi fără dată sau repere - tocmai spre a mă urmări în următoarele 11-12 luni – că o să bat din palme la finalul ăsta de a 12a. Îmi promit că nu o să văd altceva decât zmeura aia din mijlocul urzicilor, că o să trec prin foc şi pară ca să o am şi că nu mă voi mulţumi cu atât. O să iau toată zmeura, de la un cap la altul, sub privirile uimite ale celorlalţi, sub încercările zadarnice de a mă opri din traseu. Viaţa o să fie viaţă când o să ating mai mult decât tot ce mi-am propus. Atunci când o să mă mulţumesc cu EUL rezultat. Nu mi-e frică de căderi, mă ridic de oriunde. Mi-e teamă doar că nu voi şti să mă opresc. Şi chiar nu mi-am propus şi o oprire.

Till then, iertaţi-mă, fraţilor, că uit să vă sun de ziua voastră, că nu vă spun că m-am gândit la voi, că-mi închid telefonul când n-am chef de vorbă, că mă uit prin voi şi nu în ochii voştri. Iertaţi-mă că ţin prea mult la voi şi nu ştiu să vă spun asta. Că nu ştiu să vă învăţ şi că nu voi mai avea nici timp să mă gândesc la asta...

Speechless

(Scrisul nu trebuie sa fie o obligatie)

Pfoaaa. Ce zi. Merită să scriu ceva despre asta, n-aş vrea să treacă aşa. Ieri, duminică. Musafiri incă de vineri, gratar dupa gratar, partyuri d'astea de vară. Le/îi ador.

Surprizaaa. Toate chestiile mari se întâmplă după 12 ziua. Rudele lu' tata – până atunci mama era în top. Pentru prima dată fratele lui, cu vărul meu, Cipri. Nici nu ştiau unde stăm. 12 ani de viaţă. N-am îndeajuns de multe degete ca să adun aceşti ani în care nu (prea) ne-am ştiut. L-am văzut pe tata fericit.

Ne-am dus toţi la moşie. 4 maşini, o grămadă de nebuni, agitaţie, zâmbet, poftă de viaţă. Viaţă. I-am găsit pe bătrâni mai bătrâni ca niciodată. Să-mi fie ruşine. Nu-i mai văzusem de la Paşte. „Ai mai ştiut unde stau?” Tataie. Gânditor, încerca să-şi apere gazonul de avalanşa de indivizi ce se anunţa. Speram să ne alerge cu băţul, să ne facă „monştri cocoloşi”, să-l văd cu fesul ăla alb cu roşu, să facă legea ca pe vremuri. Nu mai poate moşul. Am ajuns la cireşe. N-au alţii mai multe ca bunicii mei. Mi-era dor să mă prindă ploaia cocoţată în vârful lor. Ne-a prins ploaia şi am stat în maşină. Priveam strident picăturile ce ne grăbeau. Nici cireşele nu mai aveau gustul ăla. Nici eu nu mai eram copilul cu buzunarele pline de vise.

Seara. Noi musafiri, nu aveam loc să ne mişcăm în cameră, în casă. Se face brusc linişte. Unchiul tatălui meu. Îşi ia ochelarii, îi atacă pe ceilalţi tacit şi pregăteşte ivirea unui altfel de moment. Oameni pe pat, pe scaune, pe jos, în pragul uşii, pe hol, oriunde. Grămadă. Au trecut o vară si inca un an de când nu am mai fost atâţia.

„Simi, citeşte-ne eseul acela. Să vedem şi noi cu ce ai luat premiu.” Privesc în jur încrezătoare. Nu intrau toţi în sfera mea vizuală. Îi vedeam strânşi ca la un foc de tabără. Am crezut că o să am destul curaj. Simţeam în spatele meu cum se scurgeau lacrimile pe ochelarii unchiului. Fracţiuni de secundă, de rânduri. N-am ştiut că lacrimile se transmit. Şi n-am rezistat. Copilărie, trăiri, eu-rile precedente, EUL din mine. EAAAA. Nu cred că o să uit vreodată finalul. 14-15 oameni cu lacrimi în ochi, prea puţine batiste ca să amintească asta. Tataaaa. Nu-l mai vazusem asa de atunci... de un an jumate. De cand tot facem noi pe curajosii. Ne amintim din cand in cand ca suntem oameni.

Duminica asta am spart pietre.
(Saru’mana. I miss u)

(.........)

Si uite ca plec...
si nu e vorba de vacanta asta atat de asteptata de unii si de altii,
netraita intens cand a existat ocazia,
nu ma refer la mersul la tara,
la intalnirea cu vechiul Eu/vechile Eu-uri,
la prestabilirea noilor trairi,
la dezamagirea care urmeaza
stiind ca am dat-o in bara gandind prea mult momentul...

uneori pretindem ca stim destule.
nu stim nimic.
habar nu am de rezumatul acelui feeling
si totusi il scriu ca sa nu mai fie nimic in mine
si mi-e sila acum de cuvinte d'alea ascunse dupa deget
si nu pot sa ma pictez pentru ca nu am rabdare
pentru ca m-am saturat sa demonstrez,
m-am saturat sa ma stiu atat de bine
si sa ma stiu doar pentru mine.

am invatat si cum e sa-ti pice netul
sa ai impresia ca X a primit mesajul pe care l-ai scris
si ca isi roade unghiile.

tocmai am scris randuri pe care nu le-am crezut nici atunci
si stiu, mey...
si stiu ca noi iesim de pe mess
cand vorbim despre chestii "existentiale"
pentru ca ne place sa existam in stil propriu
si pentru ca teama, indiferenta si anormalul din creierul tau/meu
sunt gata oricand sa lupte cu posibilii inamici
si da...
s-a inteles ca am atacat identitatea unui om
si daca a fost asa
atunci omul atacat am fost eu
eu - pentru ca mi-am daramat principii
eu - pentru ca am ridicat ziduri intre gandurile mele
acel eu caruia nu ii pare rau ca i-a pasat
acel eu care.... (pauza - pentru ca nu mai urmeaza si episodul 2 al filmului)

"Sim, gata!"
era 12 noaptea
era si 11 ziua
mi s-a zis de multe ori

mai ales aziiiii,
azi cand am fost diletantul perfect,
cand coada ochiului meu era pe faza,
cand ne-am tratat cu spatele
si ne-am simtit, totusi, zambetul perfid si sec.
vreo 2 masini si 20 de metri de trotuar
si o lume viziiiiibila.
atat de clara, de vaga,
incat ne citeam nimicurile prin tricourile sterse si vechi,
pentru ca stiam ca nimicurile nu dispar in masina de spalat
si pentru ca azi am fost invizibila
cu toate nimicurile din mine,
cu toate butoanele telefonului pe care il agitam
ca sa nu mai fiu eu,
ca sa fiu EU.

"Bunaaaaaaaa!"
sa nu o lasi pe proasta sa mearga drept
doreste-i impiedicare rapida.

si nici nu stiu ce e o concluzie.
nu stiu sa spun "gata" cu toata gura.
stiu doar ca poti sa recitesti primul rand
si sa-ti rozi unghiile pe care nu ti le-ai ros
si pe care n-o sa le rozi, stiu...
si poate ne vom mai intalni
pe trotuarul ce are km acum.

nu stiu daca egoismul meu e un defect
poate din egoism am ales sa ma car
stiu doar ca mi-as dori sa nu mai aflu tot
din intamplare, coincidenta, interes
sau pur si simplu
pentru ca nu citesc prefata unei carti
iau ca atare continutul intangibil
si ma joc si ma ard si ma vindec
(Si mi-am amintit de Babel si de jocul cu focul)
si te-am citit si recitit
si asta e probabil rezumatul.

(sunt vreo 30 de pagini pe care nu le-am adaugat aici. 30 de pagini scrise, cateva luni de viata. (ne)trairi, intersectii d'astea de liceu, palme pe care nu mi le-am dat niciodata. nu stiu daca sunt regrete. stiu doar ca am nevoie de curaj ca sa pun Punct.)

P.S. Daca totul se termina cu 2 de "Buna!", un zambet fals aruncat peste strada, o strangere de mana a colegei de traseu ("E chiar gata, Sim. Hai la o pizza.),va spun "Buna" si voua si va zambesc sec si aiurea ca sa treaca vremea. Probabil e ultimul entry. O sa mai scriu cand o sa fiu capabila sa scriu pentru mine. Doar sa nu va mire noile fetze, noile ziduri.

P.S. 2 la 15 minute dupa ce am dat Save acestei postari, am primit linkul de mai jos de la persoana care stia ca "gata" trebuie sa insemne "gata"...:"uite....mai asculta si u....sa vezi cum sta treaba cu oamenii" . Thanks!

(Firma - Nimeni)

http://www.youtube.com/watch?v=N54C2JAQblE

Simt miros de gogosi :X

Hmhmh... şi ce-o să fac eu în vacanţa asta...

-o să stau muuuult timp la ţară, acolo unde soarele e mai aproape;
-o să mă bucur cu/de Bibi şi Flor; o să le bat la cap toată vara; o să „chiulim” prin Bucureşti, o să ne cumpărăm chestii vintage, o să vedem filme bune – filmul nostru, o să ne strângem amintirile, o să mai avem amintiri, o să facem poze, o să mâncăm îngheţată şi ciocolată Heidi, o să mă uit la desene animate cu Bibi şi o să ascult discursurile prelungite ale lui Flor („Eşti copil, Sim” :P), o să ne plimbe Bibi cu maşina, o să ne respectăm tradiţiile, o să fim „sensibiloase”, o să fim Simi, Bibi şi Flor;

-o să „telepatizez” cu Georgi; o să ne „englezim”, o să ascultăm muzică d'aia necomercială, o să vorbim despre coincidenţe, o să avem timp să stăm pe banca aia, o să mă plimbe şi ea cu maşina, o să o conving să-şi facă blog, o să o iau la mine acasă şi o să o duc la nucul ăla şi la cireşe, o să ne luăm haine cum ştiu noi, o să ne ofticăm după genţile lungi, de piele maro, o să „încălzim” telefonul, o să vorbim din priviri, o să facem vara asta luuuungă şi o să fim cum suntem noi: „abstract-geniale”;

-o să retrăiesc verile cu gaşca mea de acasă; o sa facem cate-un grătar, o să mergem cu cortul, o să mă plimbe verişoară-mea cu scuterul, o să stăm seara la poartă şi o să o rugăm pe mama să ne facă gogoşi, o să „şomăm”, o să le facem părinţilor cele mai tari faze şi o să îngheţăm pe afară pentru că mereu vom mai avea ceva de povestit;

Şi Eul din mine?

-o să treacă peste probleme aşa cum a făcut întotdeauna: cu zâmbetul pe buze;
-o să profite de zilele cu soare şi o să numere frunzele;
-o să citească istorie şi filosofie şi se va delecta cu literatura rusă;
-o să păzească stelele şi o să-şi pună o dorinţă când o să apară prima...;
-....şi când nu vor mai fi stele, o să dubleze numărul dorinţelor;
-o să scrie iar şi iar şi iar;
-o să îşi completeze playlistul;
-o să accepte invitaţiile Cătălinei la teatru şi o să schimbe opinii cu Denisa;
-o să-şi facă planuri şi dorinţe;
-o să-şi caute amintirile prin sertare;
-o să aibă nopţile sale albe;
-o să revadă muntele;
-o să facă muuulte poze....
-..... dar, oricum, nu o să uite;
-nu o să aibă regrete;
-o să înceapă prin a face tot ce simte.

Uite scoala... nu e (doar) scoala

Şi uite că vine şi entry-ul despre oamenii care învaţă mult şi... prost. După ce o să dau un Save acestei postări, o să mă injure multă lume. Ce ştiu eu despre şcoalăăă? Hm, ştiu că sunt pe final d'a 11a. Ştiu că în generală n-aveam absenţe, dar o duceam al naibii de rău cu profii pentru că învăţam chiar ce aveam eu chef şi le distrugeam toate teoriile despre elevul ideal. Ce e un pic ciudat e că am avut mereu parte de o porţie bunicică de respect, chestie pe care o practic şi astăzi. Mereu oaia neagră (serios, chiar nu-i glumă). Mulţi ar fi vrut să fie oaia neagră într-un context ca ăsta..

Ce sunt eu acum? Sunt elevul înjurat pentru că-si gaseste mereu o usita şi pentru că „nu merită”. Nu merit pentru că eu vin la şcoală de dragul recreaţiei. Vin ca să ţin teorii în faţa clasei când îmi văd colegii prinşi între sutele de pagini la nu-ştiu-ce materie importantă pentru menţinerea sănătăţii mintale. Pe această cale îi mulţumesc profei de franceză pentru că e singura care m-a mişcat din nepăsarea în care m-a adus liceul. Absolut genială ultima oră, în care se citea pe faţa tututor disperarea şi teama că pentru a nu ştiu câta oară chiar nu conta cât material solid ai băgat în tine în ultimele zile, ci cât creier ai păstrat la frigider.

Gândindu-mă la celelalte experienţe şcolare, spun sincer şi cu mâna pe inimă, că... liceul e la pitici pe lângă anii copilăriei mele. Chiar merg pe ideea că acela care a avut grijă ca în primii ani să îndese ceva învăţături din viaţă, care a tras cu coada ochiului prin câteva cărţi interesante şi care, în cel mai bun caz, a mai ascultat şi de bunici, în liceu devine turistul ideal, care face puţine (sau care face exact ce-l interesează – doar că asta nu e conform regulii), dar ştie multe. Asta ca să vorbesc pe înţelesul tuturor. Nu că mi-aş fi pierdut eu existenţa prin asa-zisele localuri din jurul Carabellei, dar sunt sigură că sunt mulţi cei care vor regreta că nu au avut nici măcar asta. Le mulţumesc şi prietenilor mei, prieteni adevăraţi pe care liceul mi i-a dăruit şi care au avut grijă să traseze o linie între NOI şi rutina şcolară şi care m-au învătaţ că viaţa mă vrea aşa cum sunt şi că eu vreau o altfel de viaţă... şi ei, la rândul lor, neînţeleşi, deci aroganţi, au fost înjuraţi în 4 ani de liceu direct proporţional cu orele chiulite şi notele mari pentru că na, căderile sunt căderi, dar au căzut peste alţii, în picioare.

Cât despre lumea din juru-mi, văd indivizi trezindu-se treptat şi întrebându-se dacă lecţia din caiet se termină chiar acolo. Nu, naivilor, aia nici măcar nu începe de acolo. Eventual retine şi numărul paginii la care se află, căci în momentul în care o să fii preşedintele României, nu vei fi întrebat când a intrat ţara noastră în UE, ci la ce pagină e situată lecţia cu pricina. Şi mă simt bine că am scris asta. Din nou, puţini sunt cei care înţeleg, mulţi sunt cei care vor muşca momeala. Şi-am învăţat că viaţa începe acolo unde se termină caietele de orice fel, atunci când ies profii din clasă, când se deschid uşile si ne miroase a „chestii suspecte”. Atunci când minţile noastre curioase cercetează, atunci când am eu chef să pierd o noapte de dragul unei cărţi bune, când am şansa să vad un film bun si sa plang cu lacrimi de crocodil. Nu ştiu câţi dintre noi au riscat să joace după propriile reguli şi câţi au câştigat, de altfel. Eu zic că e important să ne facem timp să simţim, să ne bucurăm de ceea ce simţim, să dăm frâu liber gândurile, să punem piciorul în prag şi să (ne) demonstrăm. În spatele fiecăruia dintre noi se află o ipoteză, o explicaţie şi o concluzie, întotdeauna vor fi oameni mulţumiţi de existenţa lor umilă sau nu (pe care nu-i condamn, de altfel) sau EI care vor avea impresia că ştiu prea mult şi care, de fapt, habar nu au.

Le doresc succes celor care acum sunt prinşi în mijlocul nu ştiu cărui caiet şi care, cel mai probabil, vor lua un 10... asta dacă nu le tremură mâna pe cretă. Şi nu vă doresc succes la şcoală, ci la intersecţii, la opriri şi porniri, la dezbaterile în care vom fi puşi faţă-n faţă, la adevăratele schimburi de opinie... în viaţă. Atunci vreau să vă văd, nu acum. Atunci când o să spuneţi că nu v-a învăţat proful... pentru că proful oricum nu e plătit să vă înveţe cum să trăiţi.

(Si asta pentru ca o sa continui sa joc dupa regulile mele. Un Eu ce-o sa traiasca si-ntr-a 12a undeva pe holurile liceului, dar mai ales Afara, ce-o sa-si ia vacanta cand o sa aiba chef de mers cu cortul prin Targu Neamt – si nu are nicio legatura cu ceva ce pare evident – si care n-o sa fie „ca toata lumea” pentru ca, pur si simplu, nu e. Succes la bac – pentru cei mai multi, trecerea lui o sa fie singura victorie)

N-as fi crezut

Şi e un frig teribil. Urăsc frigul. Aş putea zice că mi-aş găsi locul undeva la mijloc, primăvara, toamna. E primăvară, e ora 20.38 şi eu am puloverul lu' sor'mea pe mine pentru că na, era timpul pentru tricouri şi nu am sesizat schimbarea radicală de afară... Ca să pot să-mi explic cumva ziua asta, ar trebui să mă întorc cu câteva săptămâni în urmă. Atunci când profa - în lungile discuţii la telefon, când eu eram lovită de nemilosul pojar – mi-a dat şansa unei noi revanşe. Mereu am avut impresia că revanşele astea sunt făcute pentru a umple goluri, crăpături adânci. Victorii mici, o cupă de ciment neînsemnată, fără bucurie, fără tristeţe – doar aşa ca să nu simţim că bate vântul prin noi.

Nu ştiu, cred că mi-am schimbat teoria. Revanşele nu sunt altceva decât alte victorii. Dacă-s mici sau mari, asta depinde de cât de bine mă simt eu în momentul analizării lor. Că unele-s ale naibii de mari, dar eu tot mici le văd, unele-s teribil de idioate, dar eu le disec şi le fac importante. Că aşa sunt eu. Probabil omul care-şi roade unghiile de plictiseală în fiecare oră, la şcoală – rareori de emoţie că m-ar asculta vreun prof – şi care mai are şi tupeul să-şi facă planuri extraşcolare cam pentru 2 luni de zile fără a întreba în părţi: pfoaa, după asta mă lasaţi corigentăăăă? Neahh. Nu am eu noroc d'ăsta. Tot ăia care cică „învată” pentru că au un program atât de bine gândit – 6-7 ore radicale de şcoală, apoi faza „învăţăm şi-acasă că ne prinde proful” şi mai e şi aia „ciuciu recreaţie, mai am teme”. Ce pot să zic?!? Învăţaţi, copii, ce/cum/unde/ vreţi voi. Important e să vă prindeţi de metaforă – asta înseamnă că nu aţi chiulit în generală de la lecţia cu figurile de stil (şi sigur nu aţi chiulit).

Acum înapoi la subiect. Despre oamenii care învaţă pe rupte, promit un alt entry. Acolo chiar trebuie analizăăă. Ei bine, am acceptat provocarea aia a profei – de altfel, p'atunci nu mă impresionase; în alt context cred că aş fi fost pe jos de râs, căci mi se părea o chestie mică pentru care ar fi trebuit să munceşti mult şi chiar dacă ai fi câştigat, tot cu buza umflată rămâneai. Haha. I'ote, măh, că euuuuu, acest eu oscilant, cu prea multe gânduri aruncate pe la colţuri, care şi-a zis mereu că face el singur orice temă/lucrare/proiect blabla, numai să nu lucreze în echipă, a învăţat că poate... şi echipă tare, şi premiul cel mare. Şi-am pierdut doar o noapte. Şi mi-a plăcut la nebuniiiie. Eu şi Georgi la ea acasă – Marius undeva la mijloc, Ana pe mess - şi am zis de la inceput că le dedicăm premiul – şi Ileana la telefon (ştiţi voi aia cu linia fierbinte). Am ascultat Muse. Ne plăcea oricum Muse. Am aflat că ne place salamul uscat şi că mâncăm cartofii prăjiţi (şi nu numai) cu muuuultă sare. Până la 4 dimineaţă. Am uitat să amintesc de cafeaua cu multe linguriţe de zahăr. Thanks, Geo, aia m-a ţinut trează. Mă simt mândră de fiecare pas pe care l-am făcut împreună, de fiecare secundă/minut/oră, de fiecare poză „abstract-genială” pe care o găseam după lungi căutări. Şi să ştii că nu premiul e adevăratul premiu, ci echipa asta. De fapt, nu echipa. Începutul unei altfel de prietenii.

Cert e, însă, că după experienţa cu 4 noaptea, am dormit iar de n-am mai ştiut de mine. Am ajuns la ţară pe la 17 şi ceva. I-am salutat p'ai mei şi m-am lăudat, desigur, că-mi câştig şi eu banii şi m-am băgat la somn, căci dulceeee e somnul după o victorie. M-am trezit azi, pe la 10 şi ceva, când sor'mea îşi ciocnea furtunos principiile de cele ale lu' maică'mea. Nici nu ştiu dacă am mâncat. Ştiu că m-am trezit iar pe la 14 şi-atunci mi-am luat un covrig şi m-am uitat un timp la benzi desenate. Şi-acum scriu ce scriu. Asta după ce am dormit din nou, de pe la 15 şi ceva, după ce am simţit toate tastele în capul meu, căci tata avea chef de Solitaire – după un lung discurs în care promitea că nu se mai atinge de calculator şi, desigur, nu-mi va mai şterge niciun fişier. Din nou dă mama buzna în camera mea – ca să-mi spună ce ţeapă mare mi-am luat eu cu nu ştiu ce tricou care nu-i place ei. O auzisem vorbind cu tata chiar mai devreme, credeam că e 6 dimineaţa şi pleacă el la serviciu. Nici nu ştiu dacă mi s-a mai întâmplat asta. Cert e că am prins telefonul, l-am întors cumva în încercarea de a afla în ce secol, an, lună, zi, oră, blabla sunt şi văd doar un 2 suspect. Da, e 2 noaptea şi mama umblă p'aici ca un zombi. „Arăţi de parcă nu ai dormit vreodată. Hai că ţi-am făcut ceva bun. E 8 şi ceva, seeeeara.” Daaa, e 8 şi ceva. Şi-am uitat de mine, am uitat de tot. N-am şi eu un film bun. Am o carteeee. Trebuie să termin „Cel mai iubit dintre pământeni”, căci am cam lăsat-o la naftalină lately. Şi despre asta un alt entry.

Şi cred că o să dorm iar.

si pentru ca nu vreau intr-a doispea

(astea's ganduri pe final d'a 11a)

- bac-bac-bac, imi suna a mac-mac-mac; n-am inteles niciodata limbajul ratustelor, asa cum nu o sa inteleg nici bacul asta;

- nu stiu daca o sa-mi fie dor de colegi (de cativa o sa-mi fie sigur) si nici n-as vrea sa stiu ca mai am un an la dispozitie ca sa-mi dau seama;

- mahhh, eu iubesc Carabella... de liceu sigur o sa imi fie dorrr;

- oficial, o sa fie ultima experienta la isto; neoficial, viata abia incepe... ;)

- o sa am parte de adevarate ciocniri de principii cu ai mei parinti :D o si vad pe mama cercetand fiecare ungher bucurestean, ca sa fie ea sigura... ;

- pentru ca nici nu stiu daca o sa fie Bucuresti...;

- o sa incep sa ma rog sa mai am doar cearcanele din a11a;

- iar o sa faca astia sens giratoriu in zona si eu n-o sa-mi dau seama;

- stelutele de pe cerul geamului meu se vor reflecta bizar in caietul de limba franceza deschis dupa miezu' noptii - si-o sa-mi strice experimentul;

- nu o sa mai am timp sa scriu asa cum scriu eu...;

- mhhh, nu mi-am gasit inca un coltisor al meu;

- si-as putea sa o iau oricand de la 0, dar nu vreau pentru ca nu vreau..;

- pentru ca nu vreau sa cresc si gata.

(si poate ca nu o sa mi se simta lipsa)
(si poate ca ne iubim atat de mult incat o sa ne uitam repede)
(si poate ca ar trebui sa profit de pe acum de timpul ramas...)

Dovada

Pentru cei care nu cred ca am ingropat securea razboiului.... acesta e linkul blogului Catalinei :) e reciproca faza ;) Si ma simt bine, impacata, linistita. Si stiu ca sunt oameni care se oftica pentru ca nu ma (ne) stiau in stare.

http://360.yahoo.com/blog-Fcg7KNA6RLJauomknCLSLa3MrSEY.98cKQ--

So, enjoy it! 

Ma tin de cuvant

Mereu am fost oaia neagră. 

Nu, nu aşa trebuie să înceapă acest entry scris cu conştiinţa împăcată şi cu o linişte sufletească atunci când vine vorba de anii ce au trecut, de oamenii ce au trecut şi de amintirile ce au rămas şi care mă apasă. 

Cătă. Caty. Kty. Cătălina. 

10 ani. Undeva între prietenie şi duşmănie. Te-am iubit şi te-am urât de nu am loc aici să scriu. 
Prin clasa a II-a. Făceam „rându'”. Doamna învăţătoare te ţinea de mână. Încântare in jur. Eu: Cine-i asta???
Mi-ai „furat” cele mai bune prietene. Cred că merge faza şi fără „”. Ţi-am pregătit  niste momente ... :D
Ne-am pus piedici pe treptele şcolii. 
Tot noi ne-am prins şi ne-am şters lacrimile. 

Am atâtea în minte încât nu ştiu ce să scriu prima dată. 

Mhhh, îmi pare rău pentru banchetul ăla. Îmi pare rău că n-am fost lângă tine.. că-n rest.... Aş mai face totul încă o dată numai din dorinţa de a-l mai auzi pe dirigu': „Fetele meleeee.... mi-e ruşine!”
Săru'mâna, dirigu'. Te-am urât din momentul în care te-am cunoscut. Şi mai ales atunci când ne-ai lăsat baltă. Adică mereu. (mai ştii când am avut nevoie de o scară ca să „salvăm” diploma pt dirigu'? şi dirigu' n-a venit...)

Aş vrea să ştiu unde sunt pozele alea dintr-a 8a, de pe teren. Aş vrea să ştiu de ce nu ne-am dus atunci cu băieţii să furăm cireşe. De ce nu ne-a prins şi pe noi vecina în grădina ei.. de ce nu am simţit, măh? De ce? 

Pentru că am simţit prea mult/e. Pentru că atunci eram mici – dar niciodată proşti. Pentru că atunci ne plăcea să ne tragem de păr şi apoi să nu ne cerem scuze. 

Pentru că azi am crescut. 

Nici azi nu ne cerem scuze. De ce să ne iertăm? Pentru că ne-am cunoscut? De bine, de rău, aşa a început totul. Aşa am început să fim NOI. Şi să ştii că îmi vine să râd din cauza premierii din a5a. Şi acum o întreabă profu' pe mama de ce nu îl salut. „Fiindcă fi'mea nu vă iartă”. Eh, şi uite că Simona nu prea iartă... că a ratat ce a ratat. (Asta nu înseamnă că îl salut p'ăla)

Mai ştii că vroiam să scriem şi un roman? Măhhh, viaţa noastră nu intră într-o carte. Mai ales dacă ne apucam să scriem câte aveam în gând şi câte n-am făcut. Ne-am hrănit cu dorinte. Mâncam la greu din experienţele altora. Mâncam şi mere, stând în iarba de pe dealurile din spatele şcolii. Să ştii că am caietul. Am râs cu lacrimi când l-am recitit. Nu ne abţineam nici măcar în momentele alea de „glorie artistică”. 

Îţi mulţumesc. N-am loc să-ţi spun pentru câte... 

Ştii ce simt eu acum? O mare nevoie de a aplauda oamenii care merită. (Ştii prea bine ce fac cu ăia care nu ştiu de ce sunt pe planeta asta).

Şi poate pentru prima dată în viaţă îmi convine să fiu oaia neagră. Aia neînţeleasă, prost înţeleasă, înjurată, invidiată, cu capu'n nori, dar mereu cu picioarele pe pământ. Aia pe care o privesc zilnic în oglindă şi pe care o iubesc pentru că e aşa. 

P.S. Felicitări, Cata, că eşti aşa cum eşti! (Şi tot vreau poze.. NOI!)
P.S. Mai urmeaza ;)

De prin viata adunate

21 mai. O altfel de zi.

Ora 12. Ii dau beep.

-Ce-ai patit?

-Haha. Am castigat...

-Da? La ce?

-Cum adica?

-La ala la care te-am ajutat eu?

-La ce m-ai ajutat?

-Hai, mah, recunoaste ca fraza aia a mea te-a schimbat. Daca nu-ti ziceam eu atunci, nu te mai apucai tu de treaba. Degeaba ai trantit usa.

-Aaaa, da? (damn it!!!)

-Hai ca am treaba. Vorbim mai tarziu. ("Tarziul" acela nu vine niciodata)

............................................................................................................................................

(La multi ani, proasto! Felicitari, proasto!)

Mnuuuu. Vezi ca e meritu' lu' tac'tu'. Daca nu-ti strica tac'tu' tot Pastele, sa stii ca nu-ti aduceai aminte ca ai niste visuri.

Asta-i tata. Tata care nu a stiut ca e 21 mai. Tata care nu a stiut ca mi-am luat revansa.

(Iar tu, fraierooo, adu-ti aminte ca tac'tu' habar n-are!)

Hihi, azi e ziua mea de nume :X

azi mi-am luat REVANSA

azi mi-a facut si mama prajitura

azi mi s-a multumit ca sunt pe lumea asta

azi mi-am strans in palme parul ondulat

azi am avut timp sa ma asez pe o banca

azi mi-am stapanit lacrimile, vorbind despre triumfuri si caderi

azi mi-a zis very "la multi ani, iubita - sper ca stii cat contezi"

azi m-am urcat pe un gard ca sa ma vad si DINCOLO

azi mi-a placut ce am vazut

azi mi-ar placea sa te am aici

azi mi-ar placea sa ne avem

azi as vrea sa fie si maine ziua mea

Probabil cel mai sincer entry

(frazele astea au fost postate a doua zi dupa ce au fost gandite)

Nu vreau sa sune artistic.

e 11 noaptea si simt nevoia sa rup ceva din mine ca sa nu ma pierd

eventual, cand o sa mai deschid usa, sa-mi amintesc ca eu o dau mereu in bara

azi mi-am iesit din nervi din cauza unei tampenii ce se dorea a fi gluma

azi am vazut ca am si altfel de prieteni

d'aia pe care pot sa ii sun si sa le spun ca stau intinsa pe canapeaua din balcon, ca privesc tavanul si ca am toate motivele sa plang, dar nu simt altceva decat o lene vaga, inexplicabila, o retragere ciudata a lacrimilor

am si prieteni care m-au schimbat pentru un film

am vrut ca viata mea sa nu fie un film comercial

stii care e marea mea problema?

ca nu ma bucur de asa-zisele "momente bune"

idealism

nu fac altceva decat sa disec toate experientele, in cautarea unui feeling al carui scenariu il stiu

mi-ar placea sa simt

da, raman cu amintirea acestei operatii perfectioniste

ma preocupa atat de mult incat voi, astia care-mi cititi acum blogul, habar nu aveti ca ati fost candva in gandurile mele

o secunda, o ora, o zi, zilnic

va asez undeva pe tavanul acela si va numar alunitele de pe fata

habar nu ai ca stiu

habar nu ai ca as vrea sa stii

mereu am avut sansa sa aleg

sa aleg prost si apoi sa-mi dau palme

sa privesc, sa stiu ce zace in creierul tau si sa n-am kilogramu' ala de curaj ca sa te trag de mana

sa nu am cuvinte

sau sa am cuvinte pe care alegi sa nu le intelegi

daca ai ales si tu prost?

(mi-ar placea doar sa citesti

si sa ma lasi apoi sa-ti explic)

Caut capatul cercului

Imi privesc cerceii aruncaţi pe birou. Sferici. Ciclicitatea asta mă omoară. Mă arde mocnit. De ce să trăim aceleaşi lucruri? Ca-ntr-un film prost şi pe care eşti totuşi obligat să-l vezi până la capăt. Aşa, de dragul „cinefiliei”. Hai să trecem şi noi ca idioţii prin viaţa asta deja trăită de unul sau de altul şi, cu luciditate, să ne prefacem că ne simţim bine. Într-o lume în care nu prea se înţelege reciclarea, ajungem la concluzia că şi noi suntem.. hm, reciclaţi. Poate e totuşi prea mult. Poate vorbesc prea frumos acum. Mai degrabă noi suntem ce-a mai rămas. Frimituri dintr-o felie bună de pâine. Deja servită. Picături dintr-un ceai tămăduitor. Alţii sunt cei vindecaţi. Noi suntem cumva... bolnavi. Bolnavi de căutare, de vânătoare de întrebări, răspunsuri, nu sţiu. Nici noi nu ştim ce vrem cu atâta sete. Poate tocmai asta ne face să fim mai presus decât ceilalţi. Faţă de aceia care nici nu ştiu că pot să caute. Orice. Orice-ul acela care ne face mai oameni. Orice-ul acela care naşte şi non-oameni. Nu lua în seamă. E doar un mod de a-mi amâna subtil somnul. O viaţă am. Vreau măcar să o privesc de la depărtare. Ştiu sigur că viaţa asta a fugit o viaţă şi jumătate de mine. Ne alergăm. Ciclic.

Mituri

Plouă. Petale rupte de Nu-ştiu-unde. E o ploaie acidă. Ne usucă. Luaţi-o la fugă. Există salvare? Pentru cine crede într-o altă viaţă. Restul trebuie să se mulţumească cu atât. M-am simţit vreodată mulţumită? Da, ştiu că am mai sărit de pe scaun. Şi-am alergat. Şi v-am sărit în braţe. 5 minute. Cele mai scurte clipe din viaţa asta. Cum spunea şi cântecul :”câte zăpezi pe buze ne-au crescut...”. Câte zăpezi am ratat. Mi-a fost o lene inexplicabilă să trag perdeaua şi să respir aer curat. Şi gratis. Acum îmi doresc să sparg geamul cumva. Sunt prea mică. Suntem prea mici în faţa acestui Adevăr Suprem. Eu nu îl cred. Aş vrea să inventez altul. Aş vrea să-mi croiesc o perdea. Să fie mereu trasă. Să mă atingă petale de Nu-ştiu-unde. Să simt şi eu ploaia acidă. Măcar să simt.

P.S. Versul e de la Pasarea Colibri.

EU si 10 reguli

Azi mi-am adunat de pe drumuri câteva principii de care am ţinut cu dinţii o viaţă. Toate au aceeaşi importanţă, nu există o ordine anume. Nu cred că aş putea renunţa la unul pentru că aş distruge întregul circuit. Mi s-a spus deja că astea sunt gândurile unui om care vrea totul pentru sine, un egoist confirmat, dar cu eventuale tendinţe nostalgice şi mult, mult suflet ascuns undeva (probabil o sa il caut candva):

1. să mă autodepăşesc - mai ales din punct de vedere intelectual (detest incultura) - şi să fiu mândră de mine de fiecare dată când fac asta;

2. să nu mă mulţumesc niciodată cu puţin şi să ating cu greu visurile mari, astfel încât satisfacţia să fie pe măsura muncii depuse (eventual sa am un vis neindeplinit, a carui menire e sa ma mobilizeze);

3. să simt cândva acea fericire care durează mai mult de 5 minute;

4. să-mi iubesc întotdeauna ţara şi istoria si sa-mi fac placerea de a filozofa in jurul teoriei existentiale (cam asta fac si in somn);

5. să fiu propriul meu şef, să am o carieră în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce ar implica 2 lucruri aparent incompatibile: magistratură şi diplomaţie;

6. să fiu înger şi demon - independentă, puternică, justiţiară, un soi de Margareth Thatcher care taie şi spânzură, dar capabilă să înţeleagă sensibilitatea printr-o prismă proprie;

7. să-mi ţin cândva discursul acela pe care îl tot pregătesc şi să mă aplaude o lume întreagă (not really :P stiu eu ce spun ;);

8. să cunosc oameni mai inteligenţi decât mine şi să am plăcerea să le spun că îi admir;

9. niciodată fond de ten (şi la propriu şi la figurat);

10. să simt că am schimbat cândva un om;

P.S. Daca respect ceva pe lumea asta, pot spune ca incep prin a-mi aprecia munca!

Democratia - intre vodka si whisky

Am fost provocată la o discuţie pe care chiar aş vrea să o prelungesc cumva. Am învăţat o viaţă despre asta. Aş scrie o viaţă şi chiar mai mult despre acest subiect. Cred că tocmai de aceea nu m-am gândit să scriu până acum. Suna prea banal. Sunt deja idei care au rădăcini adânci în creierul meu. Să-ncerc oare să le dezgrop?!? Mda. Ţara asta merită măcar o încercare. Acei lipsă-creier care îi mototolesc numele merită măcar o lovitură. Chiar nu e un pamflet, dar trebuie luat ca atare.

„Deşeuri ale tranziţiei”.... aşa spunea Z că suntem noi, ăştia de după '89. Asta e premisa discursului său. Nu m-a durut faza, pentru că nu m-am simţit. Are mare dreptate, însă, contextual. Hai să facem un scenariu haios rău de tot, ca să vă demonstrez. Deci, o imensitate de coloraţi dă năvală cu toporul în negura comunismului. Să recunoaştem, se scumpise rău de tot vodka. Oamenii vroiau whisky. La colţul străzii, unii cu coloana vertebrală într-o parte – cocoşaţi de la atâta american dream – aşteptau să bată din palmă pentru că le-au dat ţeapă fraierilor. Ca-n filmele cu proşti. Coloraţii au jucat ţurca mulţi ani cu cocoşaţii. Neah. Sportul preferat: Tenis. Fileu: zidul Berlinului. Oamenii ăştia au cunoscut diversitatea în adevăratul sens al cuvântului. Mingile alea ale lor făceau toţi banii. Şi multe scântei. Şi aveau galerie o lume întreagă. O lume care saliva privind Spectacolul. Zeppeline dintr-o parte într-alta, vreo tentativă de bombă atomică, chiar şi câteva întâlniri la o berică, unde-şi legau şireturile unii altora pe sub masă. Ştiu. Te saturi să joci atâta tenis. Când s-a sfârşit meciul, s-au gândit să-şi dea şi ei mâna, cât mai amical posibil. Dar ştii cum... vodkă, vodkă, dar noi tot whisky vrem. Într-o noapte cu stele spânzurate pe culmi înalte, când american dream-ul a spart sticla de vodkă, am apărut noi, ăştia mici şi curioşi – vedeţi ce naşte băutura?!?

Experiment cam eşuat, faza e că lumea nu prea se prinde - nu încercaţi asta acasă. Ăia chiar stau la colţ şi bat din palme. Şi-i văd făcând pârtie prin zăpada de 5 metri. Cu valorile noastre (Care? Unde?). Şi-au mai luat şi un kil de var de proastă calitate şi ne-au vopsit la fel ca să nu ne pierdem urma. S-a dus vremea coloraţilor. Ce? Uită-te în jur. Îţi poţi vedea clona aruncându-se de la fereastră. Nu trebuie să fii tu. Se presupune că acum suntem la fel. Ne asemănăm lozincii UE, „unitate în diversitate”. Unitate pe naiba. Diversitate nici atât. Cred că diferenţa e făcută de kilometri de la bord (îmi sună a reclamă). Complexele sunt la modă. Fie tânjim după fitzele din Vest şi ne curg balele la un film cu Mandy Moore (vai!), fie ascultăm poveştile bunicilor noştri, ancoraţi încă în apusul acela... Serios? Mai ştiţi voi că aveţi bunici? E la modă să-ţi negi originile. Acum se practică reconstrucţia – mă gândeam şi la silicoane, botox şi tot pachetul „salvator” (neahhh, înjuraţi-mă, dar sunt total împotriva acestei „salvări” spirituale – eu aş adăuga o spălare gratuită de creier). Cred că abia acum putem vorbi de o revoluţie culturală în adevăratul sens al cuvântului – cele din timpul comunismului sunt chiar nesemnificative; dacă atunci artiştii noştri erau strânşi de gât dacă spuneau prea mult, acum... ne pare rău, îi căutăm pe la vecini. În plus, ca să înţelegeţi schimbarea, o să facem şi o precizare. De la „ne strângem de gât” s-a ajuns la „ne băgăm limba pe gât”... şţiţi voi, ştiţi (măcar muşcaţi-vă ca să fie cu efect).

Am multă filosofie în mine. Sunt sigură că nu sunt mulţi cei care ar înţelege. Poate doar aceia care nu-şi văd clonele sinucigaşe. Poate aceia care nu au uitat de bunici. Mai bine deschide o carte de istorie ca să-ţi provoci o durere de cap. Să ştii că şi asta e un fel de spălare de creier. Măcar ascunde un strop de detaşare, un alt soi de reconstrucţie. Un procentaj mare din poporul ăsta se ghidează cu bastonul – nu am nimic cu bătrânii, aceia merg chiar mai bine decât generaţia asta postdecembristă . Mai sunt, totuşi, unii, care caută luminiţa aia cu principiile.

P.S. Nu cred că vroiaţi o lecţie de istorie comunistă. Chiar nu era cazul să înşir aici nişte date care oricum nu sensibilizează decât 0,1% din populaţie. Nici despre democraţie nu pot să vorbesc. Nu în sensul în care vă aşteptaţi... îndrăznesc să spun că la noi nu există. Există o copie foarte proastă, cu tentacule demagogice, care mă duce cu gândul la nişte oameni care se mulţumesc cu puţin. Cred că e umilitor să dai dreptate acestei minciuni. Poate că premisa asta m-a determinat să studiez Istoria. (Damn it, nu am reuşit să vorbesc atât de urât precum mi-am propus)

Nu mai fac reclama Pastelui !

S-au dus si sarbatorile astea. Si eu nu am simtit nimic. Eram copil cand imi parea ceva deosebit sa-mi rod unghiile in asteptarea acelui Paste care o sa-mi aduca un soi de liniste si pace sufleteasca. Nostalgie. Nu cred ca am impartasit vreodata macar acea umbra timida de bucurie, de comuniune cu acei EI din juru-mi, strident aruncati cat mai aproape de flacara momentului. Nu am facut eforturi spre a le intelege expresia fetei, falsitatea, ignoranta cu care primeau in casa lor acel strop de lumina tamaduitoare - eronat folosita, mecanism esuat. Obosita. Asa era mama de fiecare data cand venea vorba de pregatirile pentru acea Zi Mare. Oboseam ascultand-o. Poate d'asta nu am ajutat-o niciodata, desi mi-as fi dorit.

Mint. Pana anul acesta am simtit macar nevoia unui Paste. Acum, ce-i drept, am cerut cel mai frumos Paste, cea mai mare victorie. Ironic. Cumva am ratat acea Mare Victorie si chiar si pe acelea mici, cu care faceam colectie. Am ratat tot. Bleahhh. 10 minute de lacrimi. Atat. Nu mai vreau sa mai pot. Ar putea fi, totusi, acel vis despre care vorbesc mereu. Acela care nu se va indeplini, dar a carui menire e sa ma mobilizeze, sa-mi dea o doza de ambitie si o permanenta stare de nemultumire. Desi nici mintea, nici figura-mi aprinsa nu exprima mare lucru, simt, incet, incet, ca nu mai sunt aceeasi. Nici Pastele acesta nu a fost ce am vrut eu sa fie. A fost un mare NIMIC.

"Am observat de ceva timp ca tu nu te rogi. Poate si ceea ce ti se intampla e din cauza ateismului pe care il dezvolti in tine." Mama. Mi-a spus asta inainte de marele esec - scris cu litere mici pentru ca nu merita altceva. Hm, nu ma astept sa inteleaga ce zace in creierul meu. Stie si mama ca nu am crezut niciodata in preoti, in posturi, in icoane, eventual in regulile astea pamantesti care nu au nicio legatura cu acea credinta ce se doreste a fi profunda, intangibila, mai presus de omenesc. Continui sa cred, in felul meu, in acel Dumnezeu care m-a lasat sa ma scufund si sa ma ratacesc in visurile mele neindeplinite. Nu mai cred, insa, in Pastele asta care m-a tinut o zi intreaga in fata calculatorului, cu castile in urechi, repetandu-mi in mod obsesiv versurile de la Queen: "The show must go on...."

Ah, imi promisesem ca nu o sa trimit niciun sms, ca nu o sa raspund la apeluri si ca nu o sa ma bucur de spoiala asta de moment. Ce-i drept, mi-am incalcat regula, cu mici exceptii, desigur. Daca ati primit ceva de la mine, inseamna ca m-ati miscat cumva.

Incerc sa gust...

Luni, 7 dimineaţa. Bagaje, umbre cocoţate una-n spatele celeilalte, gata să se strângă de gât. Nu, nu am plecat la război. Priviri subtile, zâmbete timide, o senzaţie de bine, de un nou început. Clujjjjjjj! Era departe, dar gându-mi nerăbdător îşi întindea tentaculele cât mai aproape de acel feeling. Trag aer în piept, de dragul de a avea ceva cald în mine. O fărâmă dulce de amintire, un bulgăre de pământ strâns puternic în palme, nu ştiu. Eram gata să le dau drumul. Hehe. Am aşteptat mult timp. Acum acel Tot tinde să devină o adevărată artă. Albastru, galben, roşu, pensule, pânză, gânduri, emoţii. Am reuşit, însă, să deschid uşor geamul şi să le arunc pe rând, la intersecţie de drumuri, la capăt de idee.

Ora 16. Cluj – în carne şi oase. Ne-am fi îmbrăţişat, dar mă simţeam pe jumătate om. Îmi căram trupul în mulţimea aceea însetată de putere, de victorie. Cuvintele nu aveau niciun rost în acest cadru ce prevestea o adevărată revoluţie de opinii, o aprigă luptă de conştiinţă. Încercam cumva să-mi leg spiritul de un copac oarecare şi să-l las acolo până dimineaţă. Ar fi fost banal. Nu o să vorbesc despre acel moment. Nici nu merită să-l scriu cu M aşa cum mi-aş fi dorit. Merită, însă, să păstrez scenariul într-un sertar cu lucruri sfinte. Mai am o şansă să simt...

Acum, însă, am ocazia să inventez o nouă artă, umană, ce mişcă orice suflet rece, ascuns. O să scriu ceva despre acei Ei, legaţi strâns de Timp, ale căror lumi diferite se contopesc ca prin farmec şi formează un Tot, un altfel de Tot. Am servit prea puţin ce am plănuit. Mi-a plăcut, însă, şi acel fel nou de viaţă. Acea bucată de voie bună, sinceritate, acele vorbe aruncate pe cărările din Cheile Turzii. Acele sculpturi reuşite de oameni. Coborând, urcând, existenţele noastre s-au luat de mână şi s-au ajutat. „Uite un copac!” Oboseala îmi dădea replici. Simţeam că pierd esenţa pe drum, mi-aş fi dorit să rup cu dinţii din orizont şi să înghit. Să rămână adânc în mine şi să mă privesc în interior de fiecare dată când o să-mi fie dor. Ne-am ciocnit ideile, membranele şi măştile de plastic şi ne-am simţit mai oameni în acele felii de zile cu miere. Am gustat destul încât să mai cerem. Destul încât să tânjim după ce a fost şi să vrem să mai trăim în pielea noastră, de-i bine, de-i rău. Să trăim şi să ne bucure dulceaţa de pe chipurile triste.

Mulţumesc, Cluj! Trimit un zâmbet acelui Cluj pe care l-am privit atât de mult de la fereastră. Am un gând bun pentru acel Cluj în care am simţit copilul din mine, în care nu m-am sfiit să admir dansul porumbeilor. Un Bilet spre Nu-Ştiu-Ce. Ne-ar fi lăsat acolo. Şi-am fi plătit scump şederea noastră în inima acelui triumf pierdut. Am fost oarecum salvaţi de visare, trimişi în lumea reală. Ne uneşte, ne sudează, ne scrie numele pe pietre şi le aruncă apoi în mare. Să nu ne găsim, să nu ne pierdem. Să fim cumva ancoraţi în acel Timp care ne-a dat atâtea. 11 soldaţi şi cu generalul 12 (şi cu şoferul 13 :))). Mulţumesc pentru acele secunde, pentru silabe, pentru încercări. Mi-e dor şi simt că ne-am lăsat cumva umbrele prinse în copacii aceia. Vă găsesc, însă, şi aici, în cioburile din buzunar şi acolo, in Clujul uitat de lume, în colţul acelei băncuţe unde ne-am îmbrăţişat. Thanks!

P.S. Să nu ne uităm.
P.S. 2 Cred că şoferul (a 13-a roată de la căruţă) ne-a ţinut ghinion :))

Plecccc!

Nu o sa mai scriu pana la Paste. Asta pentru ca nu mai am timp, evident:). Oricum, ma bucur ca blogul asta are un efect. Sper sa vin cu ceva energie pozitiva de la Cluj. Amintiri, amintiri. Si cu ceva scris. Ca de obicei, cu ochii cat cepele, desigur, din cauza "somnului" prelungit. Hm, ce-o sa mai batem noi strazileeeee :X:X:X

And wish me luck! :D:D

See you!

Simti???

Stiu sigur ca azi o sa fac o gafa. E bine de stiut ca nu am de gand sa scriu tot. E doar asa, o spoiala. La fel si starea pe care o am. Hai sa ne rescriem. Again and again and again. Simt cum ma pandeste un sentiment aiurea, in coltul camerei, la coltul strazii, in creierul meu obosit. Stiu sigur ca o sa cad in capcana. Nu vreau sa evit. Vreau sa provoc ceva. Mi-am amintit de ziua aceea in care priveam absurd Copacul cu frunzele-i ruginii. I-am spus si Lui. Vroia un Copac verde. Nu, nu mai spune nimic. Nu te cred. Te minti si ma minti si pe mine.
Stiu ca tata mi-a zis ca nu sunt in stare sa pierd. M-as simti mai bine sa stiu ca as pierde doar eu.
We're trapped. We've been told what life is supposed to be about. The main problem is that we feel disconnected.

P.S. De atunci nu mai vreau copaci. Macar azi sa nu mai aruncam cu pietre. Macar azi sa simti ceva.

In trecere

N-am vrut niciodata sa ma imbat de aparente. Si totusi. Uneori Oglinda ne reflecta in mii si mii de exemplare. Se intampla ca acele carti cu tiraj mare sa fie bune pentru marea majoritate. Oare cum ar trebui sa fie oamenii multiplicati??? Sa nu te gandesti la o armata. Esti pentru toata lumea. Esti pentru nimeni. Cand o sa-ti infigi unghiile in tencuiala chipului tau, o sa-ti dai seama ca nu sunt durabile. Cine a fost de plastic? Nici nu conteaza. Nu s-a inventat inca detergentul care sa-ti curete rugina.
Daca ai fi un pahar, ai fi sigur unul de unica folosinta.
Daca ai fi un om, as vorbi sigur cu fondul tau de ten.

P.S. Adu-mi aminte ca nu ma doare.

Comert

Nu mi-au placut nicioadata papusile. Copiile insipide ale oamenilor. Cand nu suntem in stare sa dam forme, sa existam, intram in pielea altuia si "existam" acolo. Patetic.
Te-am vazut azi. Te cumparai de la coltul strazii. Erai ieftin.

Din colectia' "life sucks" ;)

Nu sunt multe lucruri care ma scot din pepeni. In seara asta m-am lovit de unul. Adica de una. Una mare, stresanta si care exista de aproape 18 ani in viata mea. Mamaaaa. Suna telefonul. Sub dus. Raspund si simt cum fierbe sangele-n mine. Telefon in cada. Pentru prima data am avut tupeu.


10 minute de nervi. Tunete. Aici nu ai cum sa fii mult timp nervos.
P.S. Ne punem cort in fata blocului :))) Mereu astept un alt tren.

Nu e banc

Un fel de "funny moment". La asta cineva trebuie sa planga. Privind detasat marea majoritate a omuletilor alb-negru, mi-am dat seama ca sunt multi cei care se zbat precum pestii pe uscat din dorinta de a fi mereu Sus, dar fara a intelege sensul traseului sau ideea in sine. It's something like "cu susu'n jos" :))). No offense, eu mi-am castigat dreptul de a rade. Astazi, in invalmaseala Prezentului, m-am oprit in incercarea de a fixa figura trupului grabit prin multime. Stiti aia cu "ne calcam pe/in picioare"... Iminent. Daca nici eu nu reusesc sa opresc acea naluca din lunga'i "calatorie" dezinteresata, fara scop, fara granite, atunci, hm, oricum nu o sa ajunga departe. Damn it. Ce stie lumea despre scopuri?!? Niste cuie de 10 cm ii "ridicau" bine de tot dorintele si ascensiunile si o fortau sa-si tina mereu gatul sus. Fata-care-stie-ce-vrea-de-la-viata. Poi ce, Ioana D'Arc nu a salvat lumea pe tocuri??? Cred ca o sa-mi iau o palma de la Istorie pentru asta:))) Sorry, trebuia sa am un argument solid in aceasta inlantuire de detalii care mai de care mai Irealiste. Si totusi. Coincidenta sau nu, vecina mi-a spus ca o colega si-a rupt un toc tanjind sa atinga ultima treapta a scarilor. Hm, lungimea tocului e direct proportionala... Unii lupta, altii devin eroi. Intr-o lume cu ratari, unii dau goluri... de aer.

Morala: D'asta imi ador ghetutzele :X:X

Ce inseamna sa fii copil

Chiar nu pot sa ma abtin sa nu postez asta. Mi-a creat o stare si chiar e cazul sa-mi notez undeva. Aseara mi-am amintit de unde am plecat. Desigur, exprimarea e aiurea. Un om care cere atat de multe de la Istorie, nu are cum sa uite asta. Aseara a fost cu impact. Culmea ironiei e ca un om-aflat pe carari dupa ora 10-in apriga lui lupta cu subiecte de cand e lumea, mi-a deschis indirect ochii. Daaaa ! O placere nebuna sa-mi amintesc de cei 10-11-12-13 etc ani pe care ii aveam candva in palme. Ne-am luptat iar in discursuri.

• in clasele primare, ca si in generala, eram 4 (coincidenta sau nu, aseara eram toti prezenti), iar tata ne numea "cei 4 din Vietnam":)))
• drumul nostru de la scoala pana acasa dura cam 1 ora jumate, atunci cand nu trebuia sa fie mai lung de o juma' de ora;
• regula de baza: strada??? ce strada?? noi avem santul :)))
• era mereu o tanti care ne alerga fiindca ii furam florile de la poarta (intotdeauna luam margaritarul);
• o alta tanti privea zambind, de la fereastra, cum ii mancam ciresele si cum ii ocupam bancuta minute in sir (hehe, veneam din razboi);
• pe atunci imi placea sa port trening si sa am adidasii plini de scaieti.

Wow, cand am crescut?!? Pe atunci vroiam sa fiu mare. Acum stiu ca in fiecare vara o luam de la capat. Asa cum stim numai noi :X:X (N-am mai ras de mult timp asa cum am facut-o aseara)

Urcusuri, partea a II-a

Muntele. Daca ai fi om, te-as lua in brate. Azi mi-a fost un dor nebun. Azi imi lipseste tot ce nu am. M-am gandit la Tata. Eu-El stapaneam muntii dinaintea nasterii trupurilor noastre. Plamanii nostri respirau aerul pe care tu il cautai cu lupa. Mecanism gresit. Ceas cu limbile inversate. Sufletele noastre se zbat intre stanci. Tu nu ai suflet. Avem un cer comun. Eu stiu, insa, sa-mi explic Albastrul.
Din nou Munte. De cateva veri, Tata ma lasa sa-l descopar singura. Anul trecut, Muntele a reusit sa ma invinga la discursuri. Fac o plecaciune, simtindu-ma onorata. Cum sa-ti explic limbajul Muntelui? Nu e ceva fizic, nici macar nu tine de lumea noastra. Trebuie sa-l intelegi singur. Eu stiu ca anul trecut am inceput sa vorbesc fara teama de inaltime.
Acum pot sa-mi transfer trupul intr-o alta dimensiune si sa privesc detasat parcursul Demiurgului.


P.S. Mai stiti scara? ("Hai, Simona, hai, Simona!" :))) O zi in care mi-a fost greu sa cobor. Am reusit si..hm..Sunt mandra de mine!
Cine mai merge la vara cu doamna Bocanciu si cu Luxu? Eu stiu sigur ca trebuie sa incerc alpinismul. :X

Sa ne trecem pe lista

Circuitul moleculelor in natura. In timp ce unii aluneca pe o coaja de pepene si-si contureaza energia in jurul acestei meschinarii, eu privesc atenta oamenii ce trec pe strada. Rutina. Rutina. Rutina. Cu sau fara masca, cu un zambet fals sau o lacrima in palarie, ne pierdem. In Lupta asta nu conteaza cine castiga. Important e sa nu aluneci prea repede. 1-2-3, 1-2-3, 1-2-3, 1-2-3. Un vals, un tango, ne calcam pe picioare. Nu ne cerem scuze. Trebuie sa ne strivim. Fara detasare. In lumea reala e un teatru absurd. Ne rupem picioarele si ne cerem scuze ca nu ne-am distrus.

Hmm. Cugetari

Zâmbesc fără rezerve. Profit de această clipă ca şi cum ar fi ultima. Chiar mi-e teamă că mâine o să uit să râd. În trafic uităm să dăm prioritate. În autobuz uităm să cedăm locul bătrânilor. În viaţă uităm să fim noi. Ne amintim prea târziu că ne-am pierdut în trafic sau în autobuz. Ne rătăcim gândurile la fiecare colţ de stradă, le lăsăm în fiecare taxi. Azi mi-am uitat parfumul la prima intersecţie. Mi-ar plăcea să ştiu cine l-a simţit.

Really?!?

Viaţa e aşa cum vrem să o vedem. Dacă uneori life sucks, e vina noastră. Sunt prea obosită să mai gândesc acum. Asta nu înseamnă că nu mă bucur de viaţă. Desigur, încă o cană de cafea, cearcăne şi, din prea multe reflexe involuntare, mai apar, rar, şi lacrimi. Dar le şterg. Şi când o să-mi fie prea silă să mă lupt cu mine, o să mă simt mulţumită de ziua mea proastă. Nu e umilitor să plângi. Umilitor e să râzi şi să nu simţi nimic. Mi-am spus mereu că nu voi fi o nesimţită.

In spatele mastii

"Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputând vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decât în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sunt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie."

Octavian Paler

Urcusuri

Bunica mi-a spus candva ca nu e pacat sa ai visuri. Pacat e sa visezi si sa nu lupti. Bunica nu mai e, eu, insa, continui sa ating trepte. Candva o sa iau premiul Nobel pentru Lupta. Asa sunt eu. Un vis atins usor, nu e vis. E un pahar cu apa rece. Se termina. Imi plac efectele. As vrea sa simt candva acea fericire care dureaza mai mult de 5 minute. Nu conteaza daca o sa o caut neincetat. Am scenariul deja pregatit, desi nu inteleg teatrul. Sunt creata din prea multe celule de sinceritate. Cand mint, o fac in cel mai sincer mod. Nu am Timp sa regret.

Party-eeeeeeee!!!! La multi ani, Gabitzule! Azi schimbi prefixul :X:X Imbatranesti. O sa mergi in baston inaintea mea:P

Introductiune

Nu stiu de ce mi-am facut blog. Poate pentru ca mi-e greu sa adun cioburile. Ma pierd deseori pe la colturi, pe Nicaieri, pe Oriunde, fara sa ma intreb daca voi mai fi vreodata ce am fost. Nu asta imi e intentia. Sunt EU. Un EU suprem. Nici nu conteaza ca aici sunt Green Drop. Nu conteaza ca in Irealitatea voastra sunt Simona. Asa ma vreti voi. Eu ma vreau in felul meu. Un om care vrea sa aiba cioburile astea in buzunar, s-a apucat sa se rescrie.

P.S. Sunt un OM MARE, intr-un om mic. Sunt un om mic, intr-un OM MARE. Sunt pretutindeni.

Danke, Theo pentru sprijin.