Incerc sa gust...

Luni, 7 dimineaţa. Bagaje, umbre cocoţate una-n spatele celeilalte, gata să se strângă de gât. Nu, nu am plecat la război. Priviri subtile, zâmbete timide, o senzaţie de bine, de un nou început. Clujjjjjjj! Era departe, dar gându-mi nerăbdător îşi întindea tentaculele cât mai aproape de acel feeling. Trag aer în piept, de dragul de a avea ceva cald în mine. O fărâmă dulce de amintire, un bulgăre de pământ strâns puternic în palme, nu ştiu. Eram gata să le dau drumul. Hehe. Am aşteptat mult timp. Acum acel Tot tinde să devină o adevărată artă. Albastru, galben, roşu, pensule, pânză, gânduri, emoţii. Am reuşit, însă, să deschid uşor geamul şi să le arunc pe rând, la intersecţie de drumuri, la capăt de idee.

Ora 16. Cluj – în carne şi oase. Ne-am fi îmbrăţişat, dar mă simţeam pe jumătate om. Îmi căram trupul în mulţimea aceea însetată de putere, de victorie. Cuvintele nu aveau niciun rost în acest cadru ce prevestea o adevărată revoluţie de opinii, o aprigă luptă de conştiinţă. Încercam cumva să-mi leg spiritul de un copac oarecare şi să-l las acolo până dimineaţă. Ar fi fost banal. Nu o să vorbesc despre acel moment. Nici nu merită să-l scriu cu M aşa cum mi-aş fi dorit. Merită, însă, să păstrez scenariul într-un sertar cu lucruri sfinte. Mai am o şansă să simt...

Acum, însă, am ocazia să inventez o nouă artă, umană, ce mişcă orice suflet rece, ascuns. O să scriu ceva despre acei Ei, legaţi strâns de Timp, ale căror lumi diferite se contopesc ca prin farmec şi formează un Tot, un altfel de Tot. Am servit prea puţin ce am plănuit. Mi-a plăcut, însă, şi acel fel nou de viaţă. Acea bucată de voie bună, sinceritate, acele vorbe aruncate pe cărările din Cheile Turzii. Acele sculpturi reuşite de oameni. Coborând, urcând, existenţele noastre s-au luat de mână şi s-au ajutat. „Uite un copac!” Oboseala îmi dădea replici. Simţeam că pierd esenţa pe drum, mi-aş fi dorit să rup cu dinţii din orizont şi să înghit. Să rămână adânc în mine şi să mă privesc în interior de fiecare dată când o să-mi fie dor. Ne-am ciocnit ideile, membranele şi măştile de plastic şi ne-am simţit mai oameni în acele felii de zile cu miere. Am gustat destul încât să mai cerem. Destul încât să tânjim după ce a fost şi să vrem să mai trăim în pielea noastră, de-i bine, de-i rău. Să trăim şi să ne bucure dulceaţa de pe chipurile triste.

Mulţumesc, Cluj! Trimit un zâmbet acelui Cluj pe care l-am privit atât de mult de la fereastră. Am un gând bun pentru acel Cluj în care am simţit copilul din mine, în care nu m-am sfiit să admir dansul porumbeilor. Un Bilet spre Nu-Ştiu-Ce. Ne-ar fi lăsat acolo. Şi-am fi plătit scump şederea noastră în inima acelui triumf pierdut. Am fost oarecum salvaţi de visare, trimişi în lumea reală. Ne uneşte, ne sudează, ne scrie numele pe pietre şi le aruncă apoi în mare. Să nu ne găsim, să nu ne pierdem. Să fim cumva ancoraţi în acel Timp care ne-a dat atâtea. 11 soldaţi şi cu generalul 12 (şi cu şoferul 13 :))). Mulţumesc pentru acele secunde, pentru silabe, pentru încercări. Mi-e dor şi simt că ne-am lăsat cumva umbrele prinse în copacii aceia. Vă găsesc, însă, şi aici, în cioburile din buzunar şi acolo, in Clujul uitat de lume, în colţul acelei băncuţe unde ne-am îmbrăţişat. Thanks!

P.S. Să nu ne uităm.
P.S. 2 Cred că şoferul (a 13-a roată de la căruţă) ne-a ţinut ghinion :))