N-as fi crezut

Şi e un frig teribil. Urăsc frigul. Aş putea zice că mi-aş găsi locul undeva la mijloc, primăvara, toamna. E primăvară, e ora 20.38 şi eu am puloverul lu' sor'mea pe mine pentru că na, era timpul pentru tricouri şi nu am sesizat schimbarea radicală de afară... Ca să pot să-mi explic cumva ziua asta, ar trebui să mă întorc cu câteva săptămâni în urmă. Atunci când profa - în lungile discuţii la telefon, când eu eram lovită de nemilosul pojar – mi-a dat şansa unei noi revanşe. Mereu am avut impresia că revanşele astea sunt făcute pentru a umple goluri, crăpături adânci. Victorii mici, o cupă de ciment neînsemnată, fără bucurie, fără tristeţe – doar aşa ca să nu simţim că bate vântul prin noi.

Nu ştiu, cred că mi-am schimbat teoria. Revanşele nu sunt altceva decât alte victorii. Dacă-s mici sau mari, asta depinde de cât de bine mă simt eu în momentul analizării lor. Că unele-s ale naibii de mari, dar eu tot mici le văd, unele-s teribil de idioate, dar eu le disec şi le fac importante. Că aşa sunt eu. Probabil omul care-şi roade unghiile de plictiseală în fiecare oră, la şcoală – rareori de emoţie că m-ar asculta vreun prof – şi care mai are şi tupeul să-şi facă planuri extraşcolare cam pentru 2 luni de zile fără a întreba în părţi: pfoaa, după asta mă lasaţi corigentăăăă? Neahh. Nu am eu noroc d'ăsta. Tot ăia care cică „învată” pentru că au un program atât de bine gândit – 6-7 ore radicale de şcoală, apoi faza „învăţăm şi-acasă că ne prinde proful” şi mai e şi aia „ciuciu recreaţie, mai am teme”. Ce pot să zic?!? Învăţaţi, copii, ce/cum/unde/ vreţi voi. Important e să vă prindeţi de metaforă – asta înseamnă că nu aţi chiulit în generală de la lecţia cu figurile de stil (şi sigur nu aţi chiulit).

Acum înapoi la subiect. Despre oamenii care învaţă pe rupte, promit un alt entry. Acolo chiar trebuie analizăăă. Ei bine, am acceptat provocarea aia a profei – de altfel, p'atunci nu mă impresionase; în alt context cred că aş fi fost pe jos de râs, căci mi se părea o chestie mică pentru care ar fi trebuit să munceşti mult şi chiar dacă ai fi câştigat, tot cu buza umflată rămâneai. Haha. I'ote, măh, că euuuuu, acest eu oscilant, cu prea multe gânduri aruncate pe la colţuri, care şi-a zis mereu că face el singur orice temă/lucrare/proiect blabla, numai să nu lucreze în echipă, a învăţat că poate... şi echipă tare, şi premiul cel mare. Şi-am pierdut doar o noapte. Şi mi-a plăcut la nebuniiiie. Eu şi Georgi la ea acasă – Marius undeva la mijloc, Ana pe mess - şi am zis de la inceput că le dedicăm premiul – şi Ileana la telefon (ştiţi voi aia cu linia fierbinte). Am ascultat Muse. Ne plăcea oricum Muse. Am aflat că ne place salamul uscat şi că mâncăm cartofii prăjiţi (şi nu numai) cu muuuultă sare. Până la 4 dimineaţă. Am uitat să amintesc de cafeaua cu multe linguriţe de zahăr. Thanks, Geo, aia m-a ţinut trează. Mă simt mândră de fiecare pas pe care l-am făcut împreună, de fiecare secundă/minut/oră, de fiecare poză „abstract-genială” pe care o găseam după lungi căutări. Şi să ştii că nu premiul e adevăratul premiu, ci echipa asta. De fapt, nu echipa. Începutul unei altfel de prietenii.

Cert e, însă, că după experienţa cu 4 noaptea, am dormit iar de n-am mai ştiut de mine. Am ajuns la ţară pe la 17 şi ceva. I-am salutat p'ai mei şi m-am lăudat, desigur, că-mi câştig şi eu banii şi m-am băgat la somn, căci dulceeee e somnul după o victorie. M-am trezit azi, pe la 10 şi ceva, când sor'mea îşi ciocnea furtunos principiile de cele ale lu' maică'mea. Nici nu ştiu dacă am mâncat. Ştiu că m-am trezit iar pe la 14 şi-atunci mi-am luat un covrig şi m-am uitat un timp la benzi desenate. Şi-acum scriu ce scriu. Asta după ce am dormit din nou, de pe la 15 şi ceva, după ce am simţit toate tastele în capul meu, căci tata avea chef de Solitaire – după un lung discurs în care promitea că nu se mai atinge de calculator şi, desigur, nu-mi va mai şterge niciun fişier. Din nou dă mama buzna în camera mea – ca să-mi spună ce ţeapă mare mi-am luat eu cu nu ştiu ce tricou care nu-i place ei. O auzisem vorbind cu tata chiar mai devreme, credeam că e 6 dimineaţa şi pleacă el la serviciu. Nici nu ştiu dacă mi s-a mai întâmplat asta. Cert e că am prins telefonul, l-am întors cumva în încercarea de a afla în ce secol, an, lună, zi, oră, blabla sunt şi văd doar un 2 suspect. Da, e 2 noaptea şi mama umblă p'aici ca un zombi. „Arăţi de parcă nu ai dormit vreodată. Hai că ţi-am făcut ceva bun. E 8 şi ceva, seeeeara.” Daaa, e 8 şi ceva. Şi-am uitat de mine, am uitat de tot. N-am şi eu un film bun. Am o carteeee. Trebuie să termin „Cel mai iubit dintre pământeni”, căci am cam lăsat-o la naftalină lately. Şi despre asta un alt entry.

Şi cred că o să dorm iar.