Democratia - intre vodka si whisky

Am fost provocată la o discuţie pe care chiar aş vrea să o prelungesc cumva. Am învăţat o viaţă despre asta. Aş scrie o viaţă şi chiar mai mult despre acest subiect. Cred că tocmai de aceea nu m-am gândit să scriu până acum. Suna prea banal. Sunt deja idei care au rădăcini adânci în creierul meu. Să-ncerc oare să le dezgrop?!? Mda. Ţara asta merită măcar o încercare. Acei lipsă-creier care îi mototolesc numele merită măcar o lovitură. Chiar nu e un pamflet, dar trebuie luat ca atare.

„Deşeuri ale tranziţiei”.... aşa spunea Z că suntem noi, ăştia de după '89. Asta e premisa discursului său. Nu m-a durut faza, pentru că nu m-am simţit. Are mare dreptate, însă, contextual. Hai să facem un scenariu haios rău de tot, ca să vă demonstrez. Deci, o imensitate de coloraţi dă năvală cu toporul în negura comunismului. Să recunoaştem, se scumpise rău de tot vodka. Oamenii vroiau whisky. La colţul străzii, unii cu coloana vertebrală într-o parte – cocoşaţi de la atâta american dream – aşteptau să bată din palmă pentru că le-au dat ţeapă fraierilor. Ca-n filmele cu proşti. Coloraţii au jucat ţurca mulţi ani cu cocoşaţii. Neah. Sportul preferat: Tenis. Fileu: zidul Berlinului. Oamenii ăştia au cunoscut diversitatea în adevăratul sens al cuvântului. Mingile alea ale lor făceau toţi banii. Şi multe scântei. Şi aveau galerie o lume întreagă. O lume care saliva privind Spectacolul. Zeppeline dintr-o parte într-alta, vreo tentativă de bombă atomică, chiar şi câteva întâlniri la o berică, unde-şi legau şireturile unii altora pe sub masă. Ştiu. Te saturi să joci atâta tenis. Când s-a sfârşit meciul, s-au gândit să-şi dea şi ei mâna, cât mai amical posibil. Dar ştii cum... vodkă, vodkă, dar noi tot whisky vrem. Într-o noapte cu stele spânzurate pe culmi înalte, când american dream-ul a spart sticla de vodkă, am apărut noi, ăştia mici şi curioşi – vedeţi ce naşte băutura?!?

Experiment cam eşuat, faza e că lumea nu prea se prinde - nu încercaţi asta acasă. Ăia chiar stau la colţ şi bat din palme. Şi-i văd făcând pârtie prin zăpada de 5 metri. Cu valorile noastre (Care? Unde?). Şi-au mai luat şi un kil de var de proastă calitate şi ne-au vopsit la fel ca să nu ne pierdem urma. S-a dus vremea coloraţilor. Ce? Uită-te în jur. Îţi poţi vedea clona aruncându-se de la fereastră. Nu trebuie să fii tu. Se presupune că acum suntem la fel. Ne asemănăm lozincii UE, „unitate în diversitate”. Unitate pe naiba. Diversitate nici atât. Cred că diferenţa e făcută de kilometri de la bord (îmi sună a reclamă). Complexele sunt la modă. Fie tânjim după fitzele din Vest şi ne curg balele la un film cu Mandy Moore (vai!), fie ascultăm poveştile bunicilor noştri, ancoraţi încă în apusul acela... Serios? Mai ştiţi voi că aveţi bunici? E la modă să-ţi negi originile. Acum se practică reconstrucţia – mă gândeam şi la silicoane, botox şi tot pachetul „salvator” (neahhh, înjuraţi-mă, dar sunt total împotriva acestei „salvări” spirituale – eu aş adăuga o spălare gratuită de creier). Cred că abia acum putem vorbi de o revoluţie culturală în adevăratul sens al cuvântului – cele din timpul comunismului sunt chiar nesemnificative; dacă atunci artiştii noştri erau strânşi de gât dacă spuneau prea mult, acum... ne pare rău, îi căutăm pe la vecini. În plus, ca să înţelegeţi schimbarea, o să facem şi o precizare. De la „ne strângem de gât” s-a ajuns la „ne băgăm limba pe gât”... şţiţi voi, ştiţi (măcar muşcaţi-vă ca să fie cu efect).

Am multă filosofie în mine. Sunt sigură că nu sunt mulţi cei care ar înţelege. Poate doar aceia care nu-şi văd clonele sinucigaşe. Poate aceia care nu au uitat de bunici. Mai bine deschide o carte de istorie ca să-ţi provoci o durere de cap. Să ştii că şi asta e un fel de spălare de creier. Măcar ascunde un strop de detaşare, un alt soi de reconstrucţie. Un procentaj mare din poporul ăsta se ghidează cu bastonul – nu am nimic cu bătrânii, aceia merg chiar mai bine decât generaţia asta postdecembristă . Mai sunt, totuşi, unii, care caută luminiţa aia cu principiile.

P.S. Nu cred că vroiaţi o lecţie de istorie comunistă. Chiar nu era cazul să înşir aici nişte date care oricum nu sensibilizează decât 0,1% din populaţie. Nici despre democraţie nu pot să vorbesc. Nu în sensul în care vă aşteptaţi... îndrăznesc să spun că la noi nu există. Există o copie foarte proastă, cu tentacule demagogice, care mă duce cu gândul la nişte oameni care se mulţumesc cu puţin. Cred că e umilitor să dai dreptate acestei minciuni. Poate că premisa asta m-a determinat să studiez Istoria. (Damn it, nu am reuşit să vorbesc atât de urât precum mi-am propus)

Nu mai fac reclama Pastelui !

S-au dus si sarbatorile astea. Si eu nu am simtit nimic. Eram copil cand imi parea ceva deosebit sa-mi rod unghiile in asteptarea acelui Paste care o sa-mi aduca un soi de liniste si pace sufleteasca. Nostalgie. Nu cred ca am impartasit vreodata macar acea umbra timida de bucurie, de comuniune cu acei EI din juru-mi, strident aruncati cat mai aproape de flacara momentului. Nu am facut eforturi spre a le intelege expresia fetei, falsitatea, ignoranta cu care primeau in casa lor acel strop de lumina tamaduitoare - eronat folosita, mecanism esuat. Obosita. Asa era mama de fiecare data cand venea vorba de pregatirile pentru acea Zi Mare. Oboseam ascultand-o. Poate d'asta nu am ajutat-o niciodata, desi mi-as fi dorit.

Mint. Pana anul acesta am simtit macar nevoia unui Paste. Acum, ce-i drept, am cerut cel mai frumos Paste, cea mai mare victorie. Ironic. Cumva am ratat acea Mare Victorie si chiar si pe acelea mici, cu care faceam colectie. Am ratat tot. Bleahhh. 10 minute de lacrimi. Atat. Nu mai vreau sa mai pot. Ar putea fi, totusi, acel vis despre care vorbesc mereu. Acela care nu se va indeplini, dar a carui menire e sa ma mobilizeze, sa-mi dea o doza de ambitie si o permanenta stare de nemultumire. Desi nici mintea, nici figura-mi aprinsa nu exprima mare lucru, simt, incet, incet, ca nu mai sunt aceeasi. Nici Pastele acesta nu a fost ce am vrut eu sa fie. A fost un mare NIMIC.

"Am observat de ceva timp ca tu nu te rogi. Poate si ceea ce ti se intampla e din cauza ateismului pe care il dezvolti in tine." Mama. Mi-a spus asta inainte de marele esec - scris cu litere mici pentru ca nu merita altceva. Hm, nu ma astept sa inteleaga ce zace in creierul meu. Stie si mama ca nu am crezut niciodata in preoti, in posturi, in icoane, eventual in regulile astea pamantesti care nu au nicio legatura cu acea credinta ce se doreste a fi profunda, intangibila, mai presus de omenesc. Continui sa cred, in felul meu, in acel Dumnezeu care m-a lasat sa ma scufund si sa ma ratacesc in visurile mele neindeplinite. Nu mai cred, insa, in Pastele asta care m-a tinut o zi intreaga in fata calculatorului, cu castile in urechi, repetandu-mi in mod obsesiv versurile de la Queen: "The show must go on...."

Ah, imi promisesem ca nu o sa trimit niciun sms, ca nu o sa raspund la apeluri si ca nu o sa ma bucur de spoiala asta de moment. Ce-i drept, mi-am incalcat regula, cu mici exceptii, desigur. Daca ati primit ceva de la mine, inseamna ca m-ati miscat cumva.

Incerc sa gust...

Luni, 7 dimineaţa. Bagaje, umbre cocoţate una-n spatele celeilalte, gata să se strângă de gât. Nu, nu am plecat la război. Priviri subtile, zâmbete timide, o senzaţie de bine, de un nou început. Clujjjjjjj! Era departe, dar gându-mi nerăbdător îşi întindea tentaculele cât mai aproape de acel feeling. Trag aer în piept, de dragul de a avea ceva cald în mine. O fărâmă dulce de amintire, un bulgăre de pământ strâns puternic în palme, nu ştiu. Eram gata să le dau drumul. Hehe. Am aşteptat mult timp. Acum acel Tot tinde să devină o adevărată artă. Albastru, galben, roşu, pensule, pânză, gânduri, emoţii. Am reuşit, însă, să deschid uşor geamul şi să le arunc pe rând, la intersecţie de drumuri, la capăt de idee.

Ora 16. Cluj – în carne şi oase. Ne-am fi îmbrăţişat, dar mă simţeam pe jumătate om. Îmi căram trupul în mulţimea aceea însetată de putere, de victorie. Cuvintele nu aveau niciun rost în acest cadru ce prevestea o adevărată revoluţie de opinii, o aprigă luptă de conştiinţă. Încercam cumva să-mi leg spiritul de un copac oarecare şi să-l las acolo până dimineaţă. Ar fi fost banal. Nu o să vorbesc despre acel moment. Nici nu merită să-l scriu cu M aşa cum mi-aş fi dorit. Merită, însă, să păstrez scenariul într-un sertar cu lucruri sfinte. Mai am o şansă să simt...

Acum, însă, am ocazia să inventez o nouă artă, umană, ce mişcă orice suflet rece, ascuns. O să scriu ceva despre acei Ei, legaţi strâns de Timp, ale căror lumi diferite se contopesc ca prin farmec şi formează un Tot, un altfel de Tot. Am servit prea puţin ce am plănuit. Mi-a plăcut, însă, şi acel fel nou de viaţă. Acea bucată de voie bună, sinceritate, acele vorbe aruncate pe cărările din Cheile Turzii. Acele sculpturi reuşite de oameni. Coborând, urcând, existenţele noastre s-au luat de mână şi s-au ajutat. „Uite un copac!” Oboseala îmi dădea replici. Simţeam că pierd esenţa pe drum, mi-aş fi dorit să rup cu dinţii din orizont şi să înghit. Să rămână adânc în mine şi să mă privesc în interior de fiecare dată când o să-mi fie dor. Ne-am ciocnit ideile, membranele şi măştile de plastic şi ne-am simţit mai oameni în acele felii de zile cu miere. Am gustat destul încât să mai cerem. Destul încât să tânjim după ce a fost şi să vrem să mai trăim în pielea noastră, de-i bine, de-i rău. Să trăim şi să ne bucure dulceaţa de pe chipurile triste.

Mulţumesc, Cluj! Trimit un zâmbet acelui Cluj pe care l-am privit atât de mult de la fereastră. Am un gând bun pentru acel Cluj în care am simţit copilul din mine, în care nu m-am sfiit să admir dansul porumbeilor. Un Bilet spre Nu-Ştiu-Ce. Ne-ar fi lăsat acolo. Şi-am fi plătit scump şederea noastră în inima acelui triumf pierdut. Am fost oarecum salvaţi de visare, trimişi în lumea reală. Ne uneşte, ne sudează, ne scrie numele pe pietre şi le aruncă apoi în mare. Să nu ne găsim, să nu ne pierdem. Să fim cumva ancoraţi în acel Timp care ne-a dat atâtea. 11 soldaţi şi cu generalul 12 (şi cu şoferul 13 :))). Mulţumesc pentru acele secunde, pentru silabe, pentru încercări. Mi-e dor şi simt că ne-am lăsat cumva umbrele prinse în copacii aceia. Vă găsesc, însă, şi aici, în cioburile din buzunar şi acolo, in Clujul uitat de lume, în colţul acelei băncuţe unde ne-am îmbrăţişat. Thanks!

P.S. Să nu ne uităm.
P.S. 2 Cred că şoferul (a 13-a roată de la căruţă) ne-a ţinut ghinion :))