Imi privesc cerceii aruncaţi pe birou. Sferici. Ciclicitatea asta mă omoară. Mă arde mocnit. De ce să trăim aceleaşi lucruri? Ca-ntr-un film prost şi pe care eşti totuşi obligat să-l vezi până la capăt. Aşa, de dragul „cinefiliei”. Hai să trecem şi noi ca idioţii prin viaţa asta deja trăită de unul sau de altul şi, cu luciditate, să ne prefacem că ne simţim bine. Într-o lume în care nu prea se înţelege reciclarea, ajungem la concluzia că şi noi suntem.. hm, reciclaţi. Poate e totuşi prea mult. Poate vorbesc prea frumos acum. Mai degrabă noi suntem ce-a mai rămas. Frimituri dintr-o felie bună de pâine. Deja servită. Picături dintr-un ceai tămăduitor. Alţii sunt cei vindecaţi. Noi suntem cumva... bolnavi. Bolnavi de căutare, de vânătoare de întrebări, răspunsuri, nu sţiu. Nici noi nu ştim ce vrem cu atâta sete. Poate tocmai asta ne face să fim mai presus decât ceilalţi. Faţă de aceia care nici nu ştiu că pot să caute. Orice. Orice-ul acela care ne face mai oameni. Orice-ul acela care naşte şi non-oameni. Nu lua în seamă. E doar un mod de a-mi amâna subtil somnul. O viaţă am. Vreau măcar să o privesc de la depărtare. Ştiu sigur că viaţa asta a fugit o viaţă şi jumătate de mine. Ne alergăm. Ciclic.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu