N-as fi crezut

Şi e un frig teribil. Urăsc frigul. Aş putea zice că mi-aş găsi locul undeva la mijloc, primăvara, toamna. E primăvară, e ora 20.38 şi eu am puloverul lu' sor'mea pe mine pentru că na, era timpul pentru tricouri şi nu am sesizat schimbarea radicală de afară... Ca să pot să-mi explic cumva ziua asta, ar trebui să mă întorc cu câteva săptămâni în urmă. Atunci când profa - în lungile discuţii la telefon, când eu eram lovită de nemilosul pojar – mi-a dat şansa unei noi revanşe. Mereu am avut impresia că revanşele astea sunt făcute pentru a umple goluri, crăpături adânci. Victorii mici, o cupă de ciment neînsemnată, fără bucurie, fără tristeţe – doar aşa ca să nu simţim că bate vântul prin noi.

Nu ştiu, cred că mi-am schimbat teoria. Revanşele nu sunt altceva decât alte victorii. Dacă-s mici sau mari, asta depinde de cât de bine mă simt eu în momentul analizării lor. Că unele-s ale naibii de mari, dar eu tot mici le văd, unele-s teribil de idioate, dar eu le disec şi le fac importante. Că aşa sunt eu. Probabil omul care-şi roade unghiile de plictiseală în fiecare oră, la şcoală – rareori de emoţie că m-ar asculta vreun prof – şi care mai are şi tupeul să-şi facă planuri extraşcolare cam pentru 2 luni de zile fără a întreba în părţi: pfoaa, după asta mă lasaţi corigentăăăă? Neahh. Nu am eu noroc d'ăsta. Tot ăia care cică „învată” pentru că au un program atât de bine gândit – 6-7 ore radicale de şcoală, apoi faza „învăţăm şi-acasă că ne prinde proful” şi mai e şi aia „ciuciu recreaţie, mai am teme”. Ce pot să zic?!? Învăţaţi, copii, ce/cum/unde/ vreţi voi. Important e să vă prindeţi de metaforă – asta înseamnă că nu aţi chiulit în generală de la lecţia cu figurile de stil (şi sigur nu aţi chiulit).

Acum înapoi la subiect. Despre oamenii care învaţă pe rupte, promit un alt entry. Acolo chiar trebuie analizăăă. Ei bine, am acceptat provocarea aia a profei – de altfel, p'atunci nu mă impresionase; în alt context cred că aş fi fost pe jos de râs, căci mi se părea o chestie mică pentru care ar fi trebuit să munceşti mult şi chiar dacă ai fi câştigat, tot cu buza umflată rămâneai. Haha. I'ote, măh, că euuuuu, acest eu oscilant, cu prea multe gânduri aruncate pe la colţuri, care şi-a zis mereu că face el singur orice temă/lucrare/proiect blabla, numai să nu lucreze în echipă, a învăţat că poate... şi echipă tare, şi premiul cel mare. Şi-am pierdut doar o noapte. Şi mi-a plăcut la nebuniiiie. Eu şi Georgi la ea acasă – Marius undeva la mijloc, Ana pe mess - şi am zis de la inceput că le dedicăm premiul – şi Ileana la telefon (ştiţi voi aia cu linia fierbinte). Am ascultat Muse. Ne plăcea oricum Muse. Am aflat că ne place salamul uscat şi că mâncăm cartofii prăjiţi (şi nu numai) cu muuuultă sare. Până la 4 dimineaţă. Am uitat să amintesc de cafeaua cu multe linguriţe de zahăr. Thanks, Geo, aia m-a ţinut trează. Mă simt mândră de fiecare pas pe care l-am făcut împreună, de fiecare secundă/minut/oră, de fiecare poză „abstract-genială” pe care o găseam după lungi căutări. Şi să ştii că nu premiul e adevăratul premiu, ci echipa asta. De fapt, nu echipa. Începutul unei altfel de prietenii.

Cert e, însă, că după experienţa cu 4 noaptea, am dormit iar de n-am mai ştiut de mine. Am ajuns la ţară pe la 17 şi ceva. I-am salutat p'ai mei şi m-am lăudat, desigur, că-mi câştig şi eu banii şi m-am băgat la somn, căci dulceeee e somnul după o victorie. M-am trezit azi, pe la 10 şi ceva, când sor'mea îşi ciocnea furtunos principiile de cele ale lu' maică'mea. Nici nu ştiu dacă am mâncat. Ştiu că m-am trezit iar pe la 14 şi-atunci mi-am luat un covrig şi m-am uitat un timp la benzi desenate. Şi-acum scriu ce scriu. Asta după ce am dormit din nou, de pe la 15 şi ceva, după ce am simţit toate tastele în capul meu, căci tata avea chef de Solitaire – după un lung discurs în care promitea că nu se mai atinge de calculator şi, desigur, nu-mi va mai şterge niciun fişier. Din nou dă mama buzna în camera mea – ca să-mi spună ce ţeapă mare mi-am luat eu cu nu ştiu ce tricou care nu-i place ei. O auzisem vorbind cu tata chiar mai devreme, credeam că e 6 dimineaţa şi pleacă el la serviciu. Nici nu ştiu dacă mi s-a mai întâmplat asta. Cert e că am prins telefonul, l-am întors cumva în încercarea de a afla în ce secol, an, lună, zi, oră, blabla sunt şi văd doar un 2 suspect. Da, e 2 noaptea şi mama umblă p'aici ca un zombi. „Arăţi de parcă nu ai dormit vreodată. Hai că ţi-am făcut ceva bun. E 8 şi ceva, seeeeara.” Daaa, e 8 şi ceva. Şi-am uitat de mine, am uitat de tot. N-am şi eu un film bun. Am o carteeee. Trebuie să termin „Cel mai iubit dintre pământeni”, căci am cam lăsat-o la naftalină lately. Şi despre asta un alt entry.

Şi cred că o să dorm iar.

si pentru ca nu vreau intr-a doispea

(astea's ganduri pe final d'a 11a)

- bac-bac-bac, imi suna a mac-mac-mac; n-am inteles niciodata limbajul ratustelor, asa cum nu o sa inteleg nici bacul asta;

- nu stiu daca o sa-mi fie dor de colegi (de cativa o sa-mi fie sigur) si nici n-as vrea sa stiu ca mai am un an la dispozitie ca sa-mi dau seama;

- mahhh, eu iubesc Carabella... de liceu sigur o sa imi fie dorrr;

- oficial, o sa fie ultima experienta la isto; neoficial, viata abia incepe... ;)

- o sa am parte de adevarate ciocniri de principii cu ai mei parinti :D o si vad pe mama cercetand fiecare ungher bucurestean, ca sa fie ea sigura... ;

- pentru ca nici nu stiu daca o sa fie Bucuresti...;

- o sa incep sa ma rog sa mai am doar cearcanele din a11a;

- iar o sa faca astia sens giratoriu in zona si eu n-o sa-mi dau seama;

- stelutele de pe cerul geamului meu se vor reflecta bizar in caietul de limba franceza deschis dupa miezu' noptii - si-o sa-mi strice experimentul;

- nu o sa mai am timp sa scriu asa cum scriu eu...;

- mhhh, nu mi-am gasit inca un coltisor al meu;

- si-as putea sa o iau oricand de la 0, dar nu vreau pentru ca nu vreau..;

- pentru ca nu vreau sa cresc si gata.

(si poate ca nu o sa mi se simta lipsa)
(si poate ca ne iubim atat de mult incat o sa ne uitam repede)
(si poate ca ar trebui sa profit de pe acum de timpul ramas...)

Dovada

Pentru cei care nu cred ca am ingropat securea razboiului.... acesta e linkul blogului Catalinei :) e reciproca faza ;) Si ma simt bine, impacata, linistita. Si stiu ca sunt oameni care se oftica pentru ca nu ma (ne) stiau in stare.

http://360.yahoo.com/blog-Fcg7KNA6RLJauomknCLSLa3MrSEY.98cKQ--

So, enjoy it! 

Ma tin de cuvant

Mereu am fost oaia neagră. 

Nu, nu aşa trebuie să înceapă acest entry scris cu conştiinţa împăcată şi cu o linişte sufletească atunci când vine vorba de anii ce au trecut, de oamenii ce au trecut şi de amintirile ce au rămas şi care mă apasă. 

Cătă. Caty. Kty. Cătălina. 

10 ani. Undeva între prietenie şi duşmănie. Te-am iubit şi te-am urât de nu am loc aici să scriu. 
Prin clasa a II-a. Făceam „rându'”. Doamna învăţătoare te ţinea de mână. Încântare in jur. Eu: Cine-i asta???
Mi-ai „furat” cele mai bune prietene. Cred că merge faza şi fără „”. Ţi-am pregătit  niste momente ... :D
Ne-am pus piedici pe treptele şcolii. 
Tot noi ne-am prins şi ne-am şters lacrimile. 

Am atâtea în minte încât nu ştiu ce să scriu prima dată. 

Mhhh, îmi pare rău pentru banchetul ăla. Îmi pare rău că n-am fost lângă tine.. că-n rest.... Aş mai face totul încă o dată numai din dorinţa de a-l mai auzi pe dirigu': „Fetele meleeee.... mi-e ruşine!”
Săru'mâna, dirigu'. Te-am urât din momentul în care te-am cunoscut. Şi mai ales atunci când ne-ai lăsat baltă. Adică mereu. (mai ştii când am avut nevoie de o scară ca să „salvăm” diploma pt dirigu'? şi dirigu' n-a venit...)

Aş vrea să ştiu unde sunt pozele alea dintr-a 8a, de pe teren. Aş vrea să ştiu de ce nu ne-am dus atunci cu băieţii să furăm cireşe. De ce nu ne-a prins şi pe noi vecina în grădina ei.. de ce nu am simţit, măh? De ce? 

Pentru că am simţit prea mult/e. Pentru că atunci eram mici – dar niciodată proşti. Pentru că atunci ne plăcea să ne tragem de păr şi apoi să nu ne cerem scuze. 

Pentru că azi am crescut. 

Nici azi nu ne cerem scuze. De ce să ne iertăm? Pentru că ne-am cunoscut? De bine, de rău, aşa a început totul. Aşa am început să fim NOI. Şi să ştii că îmi vine să râd din cauza premierii din a5a. Şi acum o întreabă profu' pe mama de ce nu îl salut. „Fiindcă fi'mea nu vă iartă”. Eh, şi uite că Simona nu prea iartă... că a ratat ce a ratat. (Asta nu înseamnă că îl salut p'ăla)

Mai ştii că vroiam să scriem şi un roman? Măhhh, viaţa noastră nu intră într-o carte. Mai ales dacă ne apucam să scriem câte aveam în gând şi câte n-am făcut. Ne-am hrănit cu dorinte. Mâncam la greu din experienţele altora. Mâncam şi mere, stând în iarba de pe dealurile din spatele şcolii. Să ştii că am caietul. Am râs cu lacrimi când l-am recitit. Nu ne abţineam nici măcar în momentele alea de „glorie artistică”. 

Îţi mulţumesc. N-am loc să-ţi spun pentru câte... 

Ştii ce simt eu acum? O mare nevoie de a aplauda oamenii care merită. (Ştii prea bine ce fac cu ăia care nu ştiu de ce sunt pe planeta asta).

Şi poate pentru prima dată în viaţă îmi convine să fiu oaia neagră. Aia neînţeleasă, prost înţeleasă, înjurată, invidiată, cu capu'n nori, dar mereu cu picioarele pe pământ. Aia pe care o privesc zilnic în oglindă şi pe care o iubesc pentru că e aşa. 

P.S. Felicitări, Cata, că eşti aşa cum eşti! (Şi tot vreau poze.. NOI!)
P.S. Mai urmeaza ;)

De prin viata adunate

21 mai. O altfel de zi.

Ora 12. Ii dau beep.

-Ce-ai patit?

-Haha. Am castigat...

-Da? La ce?

-Cum adica?

-La ala la care te-am ajutat eu?

-La ce m-ai ajutat?

-Hai, mah, recunoaste ca fraza aia a mea te-a schimbat. Daca nu-ti ziceam eu atunci, nu te mai apucai tu de treaba. Degeaba ai trantit usa.

-Aaaa, da? (damn it!!!)

-Hai ca am treaba. Vorbim mai tarziu. ("Tarziul" acela nu vine niciodata)

............................................................................................................................................

(La multi ani, proasto! Felicitari, proasto!)

Mnuuuu. Vezi ca e meritu' lu' tac'tu'. Daca nu-ti strica tac'tu' tot Pastele, sa stii ca nu-ti aduceai aminte ca ai niste visuri.

Asta-i tata. Tata care nu a stiut ca e 21 mai. Tata care nu a stiut ca mi-am luat revansa.

(Iar tu, fraierooo, adu-ti aminte ca tac'tu' habar n-are!)

Hihi, azi e ziua mea de nume :X

azi mi-am luat REVANSA

azi mi-a facut si mama prajitura

azi mi s-a multumit ca sunt pe lumea asta

azi mi-am strans in palme parul ondulat

azi am avut timp sa ma asez pe o banca

azi mi-am stapanit lacrimile, vorbind despre triumfuri si caderi

azi mi-a zis very "la multi ani, iubita - sper ca stii cat contezi"

azi m-am urcat pe un gard ca sa ma vad si DINCOLO

azi mi-a placut ce am vazut

azi mi-ar placea sa te am aici

azi mi-ar placea sa ne avem

azi as vrea sa fie si maine ziua mea

Probabil cel mai sincer entry

(frazele astea au fost postate a doua zi dupa ce au fost gandite)

Nu vreau sa sune artistic.

e 11 noaptea si simt nevoia sa rup ceva din mine ca sa nu ma pierd

eventual, cand o sa mai deschid usa, sa-mi amintesc ca eu o dau mereu in bara

azi mi-am iesit din nervi din cauza unei tampenii ce se dorea a fi gluma

azi am vazut ca am si altfel de prieteni

d'aia pe care pot sa ii sun si sa le spun ca stau intinsa pe canapeaua din balcon, ca privesc tavanul si ca am toate motivele sa plang, dar nu simt altceva decat o lene vaga, inexplicabila, o retragere ciudata a lacrimilor

am si prieteni care m-au schimbat pentru un film

am vrut ca viata mea sa nu fie un film comercial

stii care e marea mea problema?

ca nu ma bucur de asa-zisele "momente bune"

idealism

nu fac altceva decat sa disec toate experientele, in cautarea unui feeling al carui scenariu il stiu

mi-ar placea sa simt

da, raman cu amintirea acestei operatii perfectioniste

ma preocupa atat de mult incat voi, astia care-mi cititi acum blogul, habar nu aveti ca ati fost candva in gandurile mele

o secunda, o ora, o zi, zilnic

va asez undeva pe tavanul acela si va numar alunitele de pe fata

habar nu ai ca stiu

habar nu ai ca as vrea sa stii

mereu am avut sansa sa aleg

sa aleg prost si apoi sa-mi dau palme

sa privesc, sa stiu ce zace in creierul tau si sa n-am kilogramu' ala de curaj ca sa te trag de mana

sa nu am cuvinte

sau sa am cuvinte pe care alegi sa nu le intelegi

daca ai ales si tu prost?

(mi-ar placea doar sa citesti

si sa ma lasi apoi sa-ti explic)

Caut capatul cercului

Imi privesc cerceii aruncaţi pe birou. Sferici. Ciclicitatea asta mă omoară. Mă arde mocnit. De ce să trăim aceleaşi lucruri? Ca-ntr-un film prost şi pe care eşti totuşi obligat să-l vezi până la capăt. Aşa, de dragul „cinefiliei”. Hai să trecem şi noi ca idioţii prin viaţa asta deja trăită de unul sau de altul şi, cu luciditate, să ne prefacem că ne simţim bine. Într-o lume în care nu prea se înţelege reciclarea, ajungem la concluzia că şi noi suntem.. hm, reciclaţi. Poate e totuşi prea mult. Poate vorbesc prea frumos acum. Mai degrabă noi suntem ce-a mai rămas. Frimituri dintr-o felie bună de pâine. Deja servită. Picături dintr-un ceai tămăduitor. Alţii sunt cei vindecaţi. Noi suntem cumva... bolnavi. Bolnavi de căutare, de vânătoare de întrebări, răspunsuri, nu sţiu. Nici noi nu ştim ce vrem cu atâta sete. Poate tocmai asta ne face să fim mai presus decât ceilalţi. Faţă de aceia care nici nu ştiu că pot să caute. Orice. Orice-ul acela care ne face mai oameni. Orice-ul acela care naşte şi non-oameni. Nu lua în seamă. E doar un mod de a-mi amâna subtil somnul. O viaţă am. Vreau măcar să o privesc de la depărtare. Ştiu sigur că viaţa asta a fugit o viaţă şi jumătate de mine. Ne alergăm. Ciclic.

Mituri

Plouă. Petale rupte de Nu-ştiu-unde. E o ploaie acidă. Ne usucă. Luaţi-o la fugă. Există salvare? Pentru cine crede într-o altă viaţă. Restul trebuie să se mulţumească cu atât. M-am simţit vreodată mulţumită? Da, ştiu că am mai sărit de pe scaun. Şi-am alergat. Şi v-am sărit în braţe. 5 minute. Cele mai scurte clipe din viaţa asta. Cum spunea şi cântecul :”câte zăpezi pe buze ne-au crescut...”. Câte zăpezi am ratat. Mi-a fost o lene inexplicabilă să trag perdeaua şi să respir aer curat. Şi gratis. Acum îmi doresc să sparg geamul cumva. Sunt prea mică. Suntem prea mici în faţa acestui Adevăr Suprem. Eu nu îl cred. Aş vrea să inventez altul. Aş vrea să-mi croiesc o perdea. Să fie mereu trasă. Să mă atingă petale de Nu-ştiu-unde. Să simt şi eu ploaia acidă. Măcar să simt.

P.S. Versul e de la Pasarea Colibri.

EU si 10 reguli

Azi mi-am adunat de pe drumuri câteva principii de care am ţinut cu dinţii o viaţă. Toate au aceeaşi importanţă, nu există o ordine anume. Nu cred că aş putea renunţa la unul pentru că aş distruge întregul circuit. Mi s-a spus deja că astea sunt gândurile unui om care vrea totul pentru sine, un egoist confirmat, dar cu eventuale tendinţe nostalgice şi mult, mult suflet ascuns undeva (probabil o sa il caut candva):

1. să mă autodepăşesc - mai ales din punct de vedere intelectual (detest incultura) - şi să fiu mândră de mine de fiecare dată când fac asta;

2. să nu mă mulţumesc niciodată cu puţin şi să ating cu greu visurile mari, astfel încât satisfacţia să fie pe măsura muncii depuse (eventual sa am un vis neindeplinit, a carui menire e sa ma mobilizeze);

3. să simt cândva acea fericire care durează mai mult de 5 minute;

4. să-mi iubesc întotdeauna ţara şi istoria si sa-mi fac placerea de a filozofa in jurul teoriei existentiale (cam asta fac si in somn);

5. să fiu propriul meu şef, să am o carieră în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce ar implica 2 lucruri aparent incompatibile: magistratură şi diplomaţie;

6. să fiu înger şi demon - independentă, puternică, justiţiară, un soi de Margareth Thatcher care taie şi spânzură, dar capabilă să înţeleagă sensibilitatea printr-o prismă proprie;

7. să-mi ţin cândva discursul acela pe care îl tot pregătesc şi să mă aplaude o lume întreagă (not really :P stiu eu ce spun ;);

8. să cunosc oameni mai inteligenţi decât mine şi să am plăcerea să le spun că îi admir;

9. niciodată fond de ten (şi la propriu şi la figurat);

10. să simt că am schimbat cândva un om;

P.S. Daca respect ceva pe lumea asta, pot spune ca incep prin a-mi aprecia munca!