Ma tin de cuvant

Mereu am fost oaia neagră. 

Nu, nu aşa trebuie să înceapă acest entry scris cu conştiinţa împăcată şi cu o linişte sufletească atunci când vine vorba de anii ce au trecut, de oamenii ce au trecut şi de amintirile ce au rămas şi care mă apasă. 

Cătă. Caty. Kty. Cătălina. 

10 ani. Undeva între prietenie şi duşmănie. Te-am iubit şi te-am urât de nu am loc aici să scriu. 
Prin clasa a II-a. Făceam „rându'”. Doamna învăţătoare te ţinea de mână. Încântare in jur. Eu: Cine-i asta???
Mi-ai „furat” cele mai bune prietene. Cred că merge faza şi fără „”. Ţi-am pregătit  niste momente ... :D
Ne-am pus piedici pe treptele şcolii. 
Tot noi ne-am prins şi ne-am şters lacrimile. 

Am atâtea în minte încât nu ştiu ce să scriu prima dată. 

Mhhh, îmi pare rău pentru banchetul ăla. Îmi pare rău că n-am fost lângă tine.. că-n rest.... Aş mai face totul încă o dată numai din dorinţa de a-l mai auzi pe dirigu': „Fetele meleeee.... mi-e ruşine!”
Săru'mâna, dirigu'. Te-am urât din momentul în care te-am cunoscut. Şi mai ales atunci când ne-ai lăsat baltă. Adică mereu. (mai ştii când am avut nevoie de o scară ca să „salvăm” diploma pt dirigu'? şi dirigu' n-a venit...)

Aş vrea să ştiu unde sunt pozele alea dintr-a 8a, de pe teren. Aş vrea să ştiu de ce nu ne-am dus atunci cu băieţii să furăm cireşe. De ce nu ne-a prins şi pe noi vecina în grădina ei.. de ce nu am simţit, măh? De ce? 

Pentru că am simţit prea mult/e. Pentru că atunci eram mici – dar niciodată proşti. Pentru că atunci ne plăcea să ne tragem de păr şi apoi să nu ne cerem scuze. 

Pentru că azi am crescut. 

Nici azi nu ne cerem scuze. De ce să ne iertăm? Pentru că ne-am cunoscut? De bine, de rău, aşa a început totul. Aşa am început să fim NOI. Şi să ştii că îmi vine să râd din cauza premierii din a5a. Şi acum o întreabă profu' pe mama de ce nu îl salut. „Fiindcă fi'mea nu vă iartă”. Eh, şi uite că Simona nu prea iartă... că a ratat ce a ratat. (Asta nu înseamnă că îl salut p'ăla)

Mai ştii că vroiam să scriem şi un roman? Măhhh, viaţa noastră nu intră într-o carte. Mai ales dacă ne apucam să scriem câte aveam în gând şi câte n-am făcut. Ne-am hrănit cu dorinte. Mâncam la greu din experienţele altora. Mâncam şi mere, stând în iarba de pe dealurile din spatele şcolii. Să ştii că am caietul. Am râs cu lacrimi când l-am recitit. Nu ne abţineam nici măcar în momentele alea de „glorie artistică”. 

Îţi mulţumesc. N-am loc să-ţi spun pentru câte... 

Ştii ce simt eu acum? O mare nevoie de a aplauda oamenii care merită. (Ştii prea bine ce fac cu ăia care nu ştiu de ce sunt pe planeta asta).

Şi poate pentru prima dată în viaţă îmi convine să fiu oaia neagră. Aia neînţeleasă, prost înţeleasă, înjurată, invidiată, cu capu'n nori, dar mereu cu picioarele pe pământ. Aia pe care o privesc zilnic în oglindă şi pe care o iubesc pentru că e aşa. 

P.S. Felicitări, Cata, că eşti aşa cum eşti! (Şi tot vreau poze.. NOI!)
P.S. Mai urmeaza ;)