pentru "toata lumea". nu pentru EI

12 ziua. M-am trezit destul de târziu, în ciuda zgomotului constant din casă, a musafirilor ce roiau încă de dimineaţă şi mai ales a pretenţiilor verişorului meu de 5 ani. Nu „neaţa”, nu „bună”, nu nimic. Mă ridic din pat ca un zombi, nu văd stânga-dreapta, înaintez ca ruptă dintr-un traseu şi doritoare de regăsirea lui şi mă opresc însetată în colţul cu zmeură al grădinii. Plouase, nici nu am simţit iarba udă ce mă gâdila, îmi murdărisem şi papucii şi ... nu mai zic de pijamalele mele şi de părul vâlvoi şi de faţa somonoroasă şi teleghidată. Erau toţi prin bucătărie, la fereastră, pe afară – le simţeam privirile cocoţate în spatele meu – dar nu vroiam nici în ruptul capului să mă opresc. „Simona, ai înnebunit? Vino înapoi! Mănânci mai târziu, lasă zmeura aia să se scuture de apă!” Mama. Urzici mai înalte decât mine, tremurânde, se lansau pe pielea mea şi-mi lăsau o roşeaţă care numai emoţie nu sublinia. N-am văzut nimic altceva decât zmeura aia viu colorată ce-mi făcea strident cu ochiul.
......................................................................................


True story. Şi m-am gândit că ar putea fi o bună introducere pentru anul care urmează, pentru mine şi pornirile mele. Undeva la uşa clasei a12a. Mai aproape de foc ca niciodată. Am aşteptat o viaţă să-mi iau zborul, să mă văd urcând, să plâng şi să râd la fiecare treaptă ce o voi atinge. Acum, la intersecţie de gânduri, nu pot decât să remarc cât de mult am crescut în ochii mei, în ochii celorlalţi. Nopţi nedormite. Nopţile voastre erau cărţile mele de vizită. Nu mi-au ajuns ale mele, vi le-am furat. Am urcat pe atâtea scene, mi-am luat atâtea aplauze. După fiecare am spus că ăsta e abia începutul. Şi aşa şi e.

Nu vacanţă, nu nimic. Trec oameni pe lângă mine şi nu-i mai simt. Nu mai simt nici uşa trântită de mama când dă cafeaua pe foc şi eu mă uit la ea. Nici cafeaua nu-mi inspiră nimic. Mai e un an. Îl privesc de la fereastră şi nu-i văd decât finalul. Lipsă de chef, de spaţiu, de unghere. Nu mai am loc pentru nimeni. Dacă nu v-aţi înscris până acum pe listă, aţi venit cam târziu. Mereu am fost cu un an, doi, trei înainte. Acum s-au dus toate, s-a dus startul ăla numai al nostru, ne-am dus... Anul meu, un an decisiv. Urmează numai ani decisivi. Şi-o să urăsc acest timp dacă nu o să-l am. Am nevoie doar de mine şi de el. Fără unghii, fără somn, cu aceeaşi indiferenţă şi detaşare, cu aceiaşi oameni în suflet şi în creier.

Ambiţioasă până la stele, cu o voinţă de fier şi cu o atitudine radicală, îmi promit Azi, într-un Azi fără dată sau repere - tocmai spre a mă urmări în următoarele 11-12 luni – că o să bat din palme la finalul ăsta de a 12a. Îmi promit că nu o să văd altceva decât zmeura aia din mijlocul urzicilor, că o să trec prin foc şi pară ca să o am şi că nu mă voi mulţumi cu atât. O să iau toată zmeura, de la un cap la altul, sub privirile uimite ale celorlalţi, sub încercările zadarnice de a mă opri din traseu. Viaţa o să fie viaţă când o să ating mai mult decât tot ce mi-am propus. Atunci când o să mă mulţumesc cu EUL rezultat. Nu mi-e frică de căderi, mă ridic de oriunde. Mi-e teamă doar că nu voi şti să mă opresc. Şi chiar nu mi-am propus şi o oprire.

Till then, iertaţi-mă, fraţilor, că uit să vă sun de ziua voastră, că nu vă spun că m-am gândit la voi, că-mi închid telefonul când n-am chef de vorbă, că mă uit prin voi şi nu în ochii voştri. Iertaţi-mă că ţin prea mult la voi şi nu ştiu să vă spun asta. Că nu ştiu să vă învăţ şi că nu voi mai avea nici timp să mă gândesc la asta...