Plouă. Petale rupte de Nu-ştiu-unde. E o ploaie acidă. Ne usucă. Luaţi-o la fugă. Există salvare? Pentru cine crede într-o altă viaţă. Restul trebuie să se mulţumească cu atât. M-am simţit vreodată mulţumită? Da, ştiu că am mai sărit de pe scaun. Şi-am alergat. Şi v-am sărit în braţe. 5 minute. Cele mai scurte clipe din viaţa asta. Cum spunea şi cântecul :”câte zăpezi pe buze ne-au crescut...”. Câte zăpezi am ratat. Mi-a fost o lene inexplicabilă să trag perdeaua şi să respir aer curat. Şi gratis. Acum îmi doresc să sparg geamul cumva. Sunt prea mică. Suntem prea mici în faţa acestui Adevăr Suprem. Eu nu îl cred. Aş vrea să inventez altul. Aş vrea să-mi croiesc o perdea. Să fie mereu trasă. Să mă atingă petale de Nu-ştiu-unde. Să simt şi eu ploaia acidă. Măcar să simt.
P.S. Versul e de la Pasarea Colibri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu