Am fost provocată la o discuţie pe care chiar aş vrea să o prelungesc cumva. Am învăţat o viaţă despre asta. Aş scrie o viaţă şi chiar mai mult despre acest subiect. Cred că tocmai de aceea nu m-am gândit să scriu până acum. Suna prea banal. Sunt deja idei care au rădăcini adânci în creierul meu. Să-ncerc oare să le dezgrop?!? Mda. Ţara asta merită măcar o încercare. Acei lipsă-creier care îi mototolesc numele merită măcar o lovitură. Chiar nu e un pamflet, dar trebuie luat ca atare.
„Deşeuri ale tranziţiei”.... aşa spunea Z că suntem noi, ăştia de după '89. Asta e premisa discursului său. Nu m-a durut faza, pentru că nu m-am simţit. Are mare dreptate, însă, contextual. Hai să facem un scenariu haios rău de tot, ca să vă demonstrez. Deci, o imensitate de coloraţi dă năvală cu toporul în negura comunismului. Să recunoaştem, se scumpise rău de tot vodka. Oamenii vroiau whisky. La colţul străzii, unii cu coloana vertebrală într-o parte – cocoşaţi de la atâta american dream – aşteptau să bată din palmă pentru că le-au dat ţeapă fraierilor. Ca-n filmele cu proşti. Coloraţii au jucat ţurca mulţi ani cu cocoşaţii. Neah. Sportul preferat: Tenis. Fileu: zidul Berlinului. Oamenii ăştia au cunoscut diversitatea în adevăratul sens al cuvântului. Mingile alea ale lor făceau toţi banii. Şi multe scântei. Şi aveau galerie o lume întreagă. O lume care saliva privind Spectacolul. Zeppeline dintr-o parte într-alta, vreo tentativă de bombă atomică, chiar şi câteva întâlniri la o berică, unde-şi legau şireturile unii altora pe sub masă. Ştiu. Te saturi să joci atâta tenis. Când s-a sfârşit meciul, s-au gândit să-şi dea şi ei mâna, cât mai amical posibil. Dar ştii cum... vodkă, vodkă, dar noi tot whisky vrem. Într-o noapte cu stele spânzurate pe culmi înalte, când american dream-ul a spart sticla de vodkă, am apărut noi, ăştia mici şi curioşi – vedeţi ce naşte băutura?!?
Experiment cam eşuat, faza e că lumea nu prea se prinde - nu încercaţi asta acasă. Ăia chiar stau la colţ şi bat din palme. Şi-i văd făcând pârtie prin zăpada de 5 metri. Cu valorile noastre (Care? Unde?). Şi-au mai luat şi un kil de var de proastă calitate şi ne-au vopsit la fel ca să nu ne pierdem urma. S-a dus vremea coloraţilor. Ce? Uită-te în jur. Îţi poţi vedea clona aruncându-se de la fereastră. Nu trebuie să fii tu. Se presupune că acum suntem la fel. Ne asemănăm lozincii UE, „unitate în diversitate”. Unitate pe naiba. Diversitate nici atât. Cred că diferenţa e făcută de kilometri de la bord (îmi sună a reclamă). Complexele sunt la modă. Fie tânjim după fitzele din Vest şi ne curg balele la un film cu Mandy Moore (vai!), fie ascultăm poveştile bunicilor noştri, ancoraţi încă în apusul acela... Serios? Mai ştiţi voi că aveţi bunici? E la modă să-ţi negi originile. Acum se practică reconstrucţia – mă gândeam şi la silicoane, botox şi tot pachetul „salvator” (neahhh, înjuraţi-mă, dar sunt total împotriva acestei „salvări” spirituale – eu aş adăuga o spălare gratuită de creier). Cred că abia acum putem vorbi de o revoluţie culturală în adevăratul sens al cuvântului – cele din timpul comunismului sunt chiar nesemnificative; dacă atunci artiştii noştri erau strânşi de gât dacă spuneau prea mult, acum... ne pare rău, îi căutăm pe la vecini. În plus, ca să înţelegeţi schimbarea, o să facem şi o precizare. De la „ne strângem de gât” s-a ajuns la „ne băgăm limba pe gât”... şţiţi voi, ştiţi (măcar muşcaţi-vă ca să fie cu efect).
Am multă filosofie în mine. Sunt sigură că nu sunt mulţi cei care ar înţelege. Poate doar aceia care nu-şi văd clonele sinucigaşe. Poate aceia care nu au uitat de bunici. Mai bine deschide o carte de istorie ca să-ţi provoci o durere de cap. Să ştii că şi asta e un fel de spălare de creier. Măcar ascunde un strop de detaşare, un alt soi de reconstrucţie. Un procentaj mare din poporul ăsta se ghidează cu bastonul – nu am nimic cu bătrânii, aceia merg chiar mai bine decât generaţia asta postdecembristă . Mai sunt, totuşi, unii, care caută luminiţa aia cu principiile.
P.S. Nu cred că vroiaţi o lecţie de istorie comunistă. Chiar nu era cazul să înşir aici nişte date care oricum nu sensibilizează decât 0,1% din populaţie. Nici despre democraţie nu pot să vorbesc. Nu în sensul în care vă aşteptaţi... îndrăznesc să spun că la noi nu există. Există o copie foarte proastă, cu tentacule demagogice, care mă duce cu gândul la nişte oameni care se mulţumesc cu puţin. Cred că e umilitor să dai dreptate acestei minciuni. Poate că premisa asta m-a determinat să studiez Istoria. (Damn it, nu am reuşit să vorbesc atât de urât precum mi-am propus)
„Deşeuri ale tranziţiei”.... aşa spunea Z că suntem noi, ăştia de după '89. Asta e premisa discursului său. Nu m-a durut faza, pentru că nu m-am simţit. Are mare dreptate, însă, contextual. Hai să facem un scenariu haios rău de tot, ca să vă demonstrez. Deci, o imensitate de coloraţi dă năvală cu toporul în negura comunismului. Să recunoaştem, se scumpise rău de tot vodka. Oamenii vroiau whisky. La colţul străzii, unii cu coloana vertebrală într-o parte – cocoşaţi de la atâta american dream – aşteptau să bată din palmă pentru că le-au dat ţeapă fraierilor. Ca-n filmele cu proşti. Coloraţii au jucat ţurca mulţi ani cu cocoşaţii. Neah. Sportul preferat: Tenis. Fileu: zidul Berlinului. Oamenii ăştia au cunoscut diversitatea în adevăratul sens al cuvântului. Mingile alea ale lor făceau toţi banii. Şi multe scântei. Şi aveau galerie o lume întreagă. O lume care saliva privind Spectacolul. Zeppeline dintr-o parte într-alta, vreo tentativă de bombă atomică, chiar şi câteva întâlniri la o berică, unde-şi legau şireturile unii altora pe sub masă. Ştiu. Te saturi să joci atâta tenis. Când s-a sfârşit meciul, s-au gândit să-şi dea şi ei mâna, cât mai amical posibil. Dar ştii cum... vodkă, vodkă, dar noi tot whisky vrem. Într-o noapte cu stele spânzurate pe culmi înalte, când american dream-ul a spart sticla de vodkă, am apărut noi, ăştia mici şi curioşi – vedeţi ce naşte băutura?!?
Experiment cam eşuat, faza e că lumea nu prea se prinde - nu încercaţi asta acasă. Ăia chiar stau la colţ şi bat din palme. Şi-i văd făcând pârtie prin zăpada de 5 metri. Cu valorile noastre (Care? Unde?). Şi-au mai luat şi un kil de var de proastă calitate şi ne-au vopsit la fel ca să nu ne pierdem urma. S-a dus vremea coloraţilor. Ce? Uită-te în jur. Îţi poţi vedea clona aruncându-se de la fereastră. Nu trebuie să fii tu. Se presupune că acum suntem la fel. Ne asemănăm lozincii UE, „unitate în diversitate”. Unitate pe naiba. Diversitate nici atât. Cred că diferenţa e făcută de kilometri de la bord (îmi sună a reclamă). Complexele sunt la modă. Fie tânjim după fitzele din Vest şi ne curg balele la un film cu Mandy Moore (vai!), fie ascultăm poveştile bunicilor noştri, ancoraţi încă în apusul acela... Serios? Mai ştiţi voi că aveţi bunici? E la modă să-ţi negi originile. Acum se practică reconstrucţia – mă gândeam şi la silicoane, botox şi tot pachetul „salvator” (neahhh, înjuraţi-mă, dar sunt total împotriva acestei „salvări” spirituale – eu aş adăuga o spălare gratuită de creier). Cred că abia acum putem vorbi de o revoluţie culturală în adevăratul sens al cuvântului – cele din timpul comunismului sunt chiar nesemnificative; dacă atunci artiştii noştri erau strânşi de gât dacă spuneau prea mult, acum... ne pare rău, îi căutăm pe la vecini. În plus, ca să înţelegeţi schimbarea, o să facem şi o precizare. De la „ne strângem de gât” s-a ajuns la „ne băgăm limba pe gât”... şţiţi voi, ştiţi (măcar muşcaţi-vă ca să fie cu efect).
Am multă filosofie în mine. Sunt sigură că nu sunt mulţi cei care ar înţelege. Poate doar aceia care nu-şi văd clonele sinucigaşe. Poate aceia care nu au uitat de bunici. Mai bine deschide o carte de istorie ca să-ţi provoci o durere de cap. Să ştii că şi asta e un fel de spălare de creier. Măcar ascunde un strop de detaşare, un alt soi de reconstrucţie. Un procentaj mare din poporul ăsta se ghidează cu bastonul – nu am nimic cu bătrânii, aceia merg chiar mai bine decât generaţia asta postdecembristă . Mai sunt, totuşi, unii, care caută luminiţa aia cu principiile.
P.S. Nu cred că vroiaţi o lecţie de istorie comunistă. Chiar nu era cazul să înşir aici nişte date care oricum nu sensibilizează decât 0,1% din populaţie. Nici despre democraţie nu pot să vorbesc. Nu în sensul în care vă aşteptaţi... îndrăznesc să spun că la noi nu există. Există o copie foarte proastă, cu tentacule demagogice, care mă duce cu gândul la nişte oameni care se mulţumesc cu puţin. Cred că e umilitor să dai dreptate acestei minciuni. Poate că premisa asta m-a determinat să studiez Istoria. (Damn it, nu am reuşit să vorbesc atât de urât precum mi-am propus)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu