pentru "toata lumea". nu pentru EI

12 ziua. M-am trezit destul de târziu, în ciuda zgomotului constant din casă, a musafirilor ce roiau încă de dimineaţă şi mai ales a pretenţiilor verişorului meu de 5 ani. Nu „neaţa”, nu „bună”, nu nimic. Mă ridic din pat ca un zombi, nu văd stânga-dreapta, înaintez ca ruptă dintr-un traseu şi doritoare de regăsirea lui şi mă opresc însetată în colţul cu zmeură al grădinii. Plouase, nici nu am simţit iarba udă ce mă gâdila, îmi murdărisem şi papucii şi ... nu mai zic de pijamalele mele şi de părul vâlvoi şi de faţa somonoroasă şi teleghidată. Erau toţi prin bucătărie, la fereastră, pe afară – le simţeam privirile cocoţate în spatele meu – dar nu vroiam nici în ruptul capului să mă opresc. „Simona, ai înnebunit? Vino înapoi! Mănânci mai târziu, lasă zmeura aia să se scuture de apă!” Mama. Urzici mai înalte decât mine, tremurânde, se lansau pe pielea mea şi-mi lăsau o roşeaţă care numai emoţie nu sublinia. N-am văzut nimic altceva decât zmeura aia viu colorată ce-mi făcea strident cu ochiul.
......................................................................................


True story. Şi m-am gândit că ar putea fi o bună introducere pentru anul care urmează, pentru mine şi pornirile mele. Undeva la uşa clasei a12a. Mai aproape de foc ca niciodată. Am aşteptat o viaţă să-mi iau zborul, să mă văd urcând, să plâng şi să râd la fiecare treaptă ce o voi atinge. Acum, la intersecţie de gânduri, nu pot decât să remarc cât de mult am crescut în ochii mei, în ochii celorlalţi. Nopţi nedormite. Nopţile voastre erau cărţile mele de vizită. Nu mi-au ajuns ale mele, vi le-am furat. Am urcat pe atâtea scene, mi-am luat atâtea aplauze. După fiecare am spus că ăsta e abia începutul. Şi aşa şi e.

Nu vacanţă, nu nimic. Trec oameni pe lângă mine şi nu-i mai simt. Nu mai simt nici uşa trântită de mama când dă cafeaua pe foc şi eu mă uit la ea. Nici cafeaua nu-mi inspiră nimic. Mai e un an. Îl privesc de la fereastră şi nu-i văd decât finalul. Lipsă de chef, de spaţiu, de unghere. Nu mai am loc pentru nimeni. Dacă nu v-aţi înscris până acum pe listă, aţi venit cam târziu. Mereu am fost cu un an, doi, trei înainte. Acum s-au dus toate, s-a dus startul ăla numai al nostru, ne-am dus... Anul meu, un an decisiv. Urmează numai ani decisivi. Şi-o să urăsc acest timp dacă nu o să-l am. Am nevoie doar de mine şi de el. Fără unghii, fără somn, cu aceeaşi indiferenţă şi detaşare, cu aceiaşi oameni în suflet şi în creier.

Ambiţioasă până la stele, cu o voinţă de fier şi cu o atitudine radicală, îmi promit Azi, într-un Azi fără dată sau repere - tocmai spre a mă urmări în următoarele 11-12 luni – că o să bat din palme la finalul ăsta de a 12a. Îmi promit că nu o să văd altceva decât zmeura aia din mijlocul urzicilor, că o să trec prin foc şi pară ca să o am şi că nu mă voi mulţumi cu atât. O să iau toată zmeura, de la un cap la altul, sub privirile uimite ale celorlalţi, sub încercările zadarnice de a mă opri din traseu. Viaţa o să fie viaţă când o să ating mai mult decât tot ce mi-am propus. Atunci când o să mă mulţumesc cu EUL rezultat. Nu mi-e frică de căderi, mă ridic de oriunde. Mi-e teamă doar că nu voi şti să mă opresc. Şi chiar nu mi-am propus şi o oprire.

Till then, iertaţi-mă, fraţilor, că uit să vă sun de ziua voastră, că nu vă spun că m-am gândit la voi, că-mi închid telefonul când n-am chef de vorbă, că mă uit prin voi şi nu în ochii voştri. Iertaţi-mă că ţin prea mult la voi şi nu ştiu să vă spun asta. Că nu ştiu să vă învăţ şi că nu voi mai avea nici timp să mă gândesc la asta...

Speechless

(Scrisul nu trebuie sa fie o obligatie)

Pfoaaa. Ce zi. Merită să scriu ceva despre asta, n-aş vrea să treacă aşa. Ieri, duminică. Musafiri incă de vineri, gratar dupa gratar, partyuri d'astea de vară. Le/îi ador.

Surprizaaa. Toate chestiile mari se întâmplă după 12 ziua. Rudele lu' tata – până atunci mama era în top. Pentru prima dată fratele lui, cu vărul meu, Cipri. Nici nu ştiau unde stăm. 12 ani de viaţă. N-am îndeajuns de multe degete ca să adun aceşti ani în care nu (prea) ne-am ştiut. L-am văzut pe tata fericit.

Ne-am dus toţi la moşie. 4 maşini, o grămadă de nebuni, agitaţie, zâmbet, poftă de viaţă. Viaţă. I-am găsit pe bătrâni mai bătrâni ca niciodată. Să-mi fie ruşine. Nu-i mai văzusem de la Paşte. „Ai mai ştiut unde stau?” Tataie. Gânditor, încerca să-şi apere gazonul de avalanşa de indivizi ce se anunţa. Speram să ne alerge cu băţul, să ne facă „monştri cocoloşi”, să-l văd cu fesul ăla alb cu roşu, să facă legea ca pe vremuri. Nu mai poate moşul. Am ajuns la cireşe. N-au alţii mai multe ca bunicii mei. Mi-era dor să mă prindă ploaia cocoţată în vârful lor. Ne-a prins ploaia şi am stat în maşină. Priveam strident picăturile ce ne grăbeau. Nici cireşele nu mai aveau gustul ăla. Nici eu nu mai eram copilul cu buzunarele pline de vise.

Seara. Noi musafiri, nu aveam loc să ne mişcăm în cameră, în casă. Se face brusc linişte. Unchiul tatălui meu. Îşi ia ochelarii, îi atacă pe ceilalţi tacit şi pregăteşte ivirea unui altfel de moment. Oameni pe pat, pe scaune, pe jos, în pragul uşii, pe hol, oriunde. Grămadă. Au trecut o vară si inca un an de când nu am mai fost atâţia.

„Simi, citeşte-ne eseul acela. Să vedem şi noi cu ce ai luat premiu.” Privesc în jur încrezătoare. Nu intrau toţi în sfera mea vizuală. Îi vedeam strânşi ca la un foc de tabără. Am crezut că o să am destul curaj. Simţeam în spatele meu cum se scurgeau lacrimile pe ochelarii unchiului. Fracţiuni de secundă, de rânduri. N-am ştiut că lacrimile se transmit. Şi n-am rezistat. Copilărie, trăiri, eu-rile precedente, EUL din mine. EAAAA. Nu cred că o să uit vreodată finalul. 14-15 oameni cu lacrimi în ochi, prea puţine batiste ca să amintească asta. Tataaaa. Nu-l mai vazusem asa de atunci... de un an jumate. De cand tot facem noi pe curajosii. Ne amintim din cand in cand ca suntem oameni.

Duminica asta am spart pietre.
(Saru’mana. I miss u)

(.........)

Si uite ca plec...
si nu e vorba de vacanta asta atat de asteptata de unii si de altii,
netraita intens cand a existat ocazia,
nu ma refer la mersul la tara,
la intalnirea cu vechiul Eu/vechile Eu-uri,
la prestabilirea noilor trairi,
la dezamagirea care urmeaza
stiind ca am dat-o in bara gandind prea mult momentul...

uneori pretindem ca stim destule.
nu stim nimic.
habar nu am de rezumatul acelui feeling
si totusi il scriu ca sa nu mai fie nimic in mine
si mi-e sila acum de cuvinte d'alea ascunse dupa deget
si nu pot sa ma pictez pentru ca nu am rabdare
pentru ca m-am saturat sa demonstrez,
m-am saturat sa ma stiu atat de bine
si sa ma stiu doar pentru mine.

am invatat si cum e sa-ti pice netul
sa ai impresia ca X a primit mesajul pe care l-ai scris
si ca isi roade unghiile.

tocmai am scris randuri pe care nu le-am crezut nici atunci
si stiu, mey...
si stiu ca noi iesim de pe mess
cand vorbim despre chestii "existentiale"
pentru ca ne place sa existam in stil propriu
si pentru ca teama, indiferenta si anormalul din creierul tau/meu
sunt gata oricand sa lupte cu posibilii inamici
si da...
s-a inteles ca am atacat identitatea unui om
si daca a fost asa
atunci omul atacat am fost eu
eu - pentru ca mi-am daramat principii
eu - pentru ca am ridicat ziduri intre gandurile mele
acel eu caruia nu ii pare rau ca i-a pasat
acel eu care.... (pauza - pentru ca nu mai urmeaza si episodul 2 al filmului)

"Sim, gata!"
era 12 noaptea
era si 11 ziua
mi s-a zis de multe ori

mai ales aziiiii,
azi cand am fost diletantul perfect,
cand coada ochiului meu era pe faza,
cand ne-am tratat cu spatele
si ne-am simtit, totusi, zambetul perfid si sec.
vreo 2 masini si 20 de metri de trotuar
si o lume viziiiiibila.
atat de clara, de vaga,
incat ne citeam nimicurile prin tricourile sterse si vechi,
pentru ca stiam ca nimicurile nu dispar in masina de spalat
si pentru ca azi am fost invizibila
cu toate nimicurile din mine,
cu toate butoanele telefonului pe care il agitam
ca sa nu mai fiu eu,
ca sa fiu EU.

"Bunaaaaaaaa!"
sa nu o lasi pe proasta sa mearga drept
doreste-i impiedicare rapida.

si nici nu stiu ce e o concluzie.
nu stiu sa spun "gata" cu toata gura.
stiu doar ca poti sa recitesti primul rand
si sa-ti rozi unghiile pe care nu ti le-ai ros
si pe care n-o sa le rozi, stiu...
si poate ne vom mai intalni
pe trotuarul ce are km acum.

nu stiu daca egoismul meu e un defect
poate din egoism am ales sa ma car
stiu doar ca mi-as dori sa nu mai aflu tot
din intamplare, coincidenta, interes
sau pur si simplu
pentru ca nu citesc prefata unei carti
iau ca atare continutul intangibil
si ma joc si ma ard si ma vindec
(Si mi-am amintit de Babel si de jocul cu focul)
si te-am citit si recitit
si asta e probabil rezumatul.

(sunt vreo 30 de pagini pe care nu le-am adaugat aici. 30 de pagini scrise, cateva luni de viata. (ne)trairi, intersectii d'astea de liceu, palme pe care nu mi le-am dat niciodata. nu stiu daca sunt regrete. stiu doar ca am nevoie de curaj ca sa pun Punct.)

P.S. Daca totul se termina cu 2 de "Buna!", un zambet fals aruncat peste strada, o strangere de mana a colegei de traseu ("E chiar gata, Sim. Hai la o pizza.),va spun "Buna" si voua si va zambesc sec si aiurea ca sa treaca vremea. Probabil e ultimul entry. O sa mai scriu cand o sa fiu capabila sa scriu pentru mine. Doar sa nu va mire noile fetze, noile ziduri.

P.S. 2 la 15 minute dupa ce am dat Save acestei postari, am primit linkul de mai jos de la persoana care stia ca "gata" trebuie sa insemne "gata"...:"uite....mai asculta si u....sa vezi cum sta treaba cu oamenii" . Thanks!

(Firma - Nimeni)

http://www.youtube.com/watch?v=N54C2JAQblE

Simt miros de gogosi :X

Hmhmh... şi ce-o să fac eu în vacanţa asta...

-o să stau muuuult timp la ţară, acolo unde soarele e mai aproape;
-o să mă bucur cu/de Bibi şi Flor; o să le bat la cap toată vara; o să „chiulim” prin Bucureşti, o să ne cumpărăm chestii vintage, o să vedem filme bune – filmul nostru, o să ne strângem amintirile, o să mai avem amintiri, o să facem poze, o să mâncăm îngheţată şi ciocolată Heidi, o să mă uit la desene animate cu Bibi şi o să ascult discursurile prelungite ale lui Flor („Eşti copil, Sim” :P), o să ne plimbe Bibi cu maşina, o să ne respectăm tradiţiile, o să fim „sensibiloase”, o să fim Simi, Bibi şi Flor;

-o să „telepatizez” cu Georgi; o să ne „englezim”, o să ascultăm muzică d'aia necomercială, o să vorbim despre coincidenţe, o să avem timp să stăm pe banca aia, o să mă plimbe şi ea cu maşina, o să o conving să-şi facă blog, o să o iau la mine acasă şi o să o duc la nucul ăla şi la cireşe, o să ne luăm haine cum ştiu noi, o să ne ofticăm după genţile lungi, de piele maro, o să „încălzim” telefonul, o să vorbim din priviri, o să facem vara asta luuuungă şi o să fim cum suntem noi: „abstract-geniale”;

-o să retrăiesc verile cu gaşca mea de acasă; o sa facem cate-un grătar, o să mergem cu cortul, o să mă plimbe verişoară-mea cu scuterul, o să stăm seara la poartă şi o să o rugăm pe mama să ne facă gogoşi, o să „şomăm”, o să le facem părinţilor cele mai tari faze şi o să îngheţăm pe afară pentru că mereu vom mai avea ceva de povestit;

Şi Eul din mine?

-o să treacă peste probleme aşa cum a făcut întotdeauna: cu zâmbetul pe buze;
-o să profite de zilele cu soare şi o să numere frunzele;
-o să citească istorie şi filosofie şi se va delecta cu literatura rusă;
-o să păzească stelele şi o să-şi pună o dorinţă când o să apară prima...;
-....şi când nu vor mai fi stele, o să dubleze numărul dorinţelor;
-o să scrie iar şi iar şi iar;
-o să îşi completeze playlistul;
-o să accepte invitaţiile Cătălinei la teatru şi o să schimbe opinii cu Denisa;
-o să-şi facă planuri şi dorinţe;
-o să-şi caute amintirile prin sertare;
-o să aibă nopţile sale albe;
-o să revadă muntele;
-o să facă muuulte poze....
-..... dar, oricum, nu o să uite;
-nu o să aibă regrete;
-o să înceapă prin a face tot ce simte.

Uite scoala... nu e (doar) scoala

Şi uite că vine şi entry-ul despre oamenii care învaţă mult şi... prost. După ce o să dau un Save acestei postări, o să mă injure multă lume. Ce ştiu eu despre şcoalăăă? Hm, ştiu că sunt pe final d'a 11a. Ştiu că în generală n-aveam absenţe, dar o duceam al naibii de rău cu profii pentru că învăţam chiar ce aveam eu chef şi le distrugeam toate teoriile despre elevul ideal. Ce e un pic ciudat e că am avut mereu parte de o porţie bunicică de respect, chestie pe care o practic şi astăzi. Mereu oaia neagră (serios, chiar nu-i glumă). Mulţi ar fi vrut să fie oaia neagră într-un context ca ăsta..

Ce sunt eu acum? Sunt elevul înjurat pentru că-si gaseste mereu o usita şi pentru că „nu merită”. Nu merit pentru că eu vin la şcoală de dragul recreaţiei. Vin ca să ţin teorii în faţa clasei când îmi văd colegii prinşi între sutele de pagini la nu-ştiu-ce materie importantă pentru menţinerea sănătăţii mintale. Pe această cale îi mulţumesc profei de franceză pentru că e singura care m-a mişcat din nepăsarea în care m-a adus liceul. Absolut genială ultima oră, în care se citea pe faţa tututor disperarea şi teama că pentru a nu ştiu câta oară chiar nu conta cât material solid ai băgat în tine în ultimele zile, ci cât creier ai păstrat la frigider.

Gândindu-mă la celelalte experienţe şcolare, spun sincer şi cu mâna pe inimă, că... liceul e la pitici pe lângă anii copilăriei mele. Chiar merg pe ideea că acela care a avut grijă ca în primii ani să îndese ceva învăţături din viaţă, care a tras cu coada ochiului prin câteva cărţi interesante şi care, în cel mai bun caz, a mai ascultat şi de bunici, în liceu devine turistul ideal, care face puţine (sau care face exact ce-l interesează – doar că asta nu e conform regulii), dar ştie multe. Asta ca să vorbesc pe înţelesul tuturor. Nu că mi-aş fi pierdut eu existenţa prin asa-zisele localuri din jurul Carabellei, dar sunt sigură că sunt mulţi cei care vor regreta că nu au avut nici măcar asta. Le mulţumesc şi prietenilor mei, prieteni adevăraţi pe care liceul mi i-a dăruit şi care au avut grijă să traseze o linie între NOI şi rutina şcolară şi care m-au învătaţ că viaţa mă vrea aşa cum sunt şi că eu vreau o altfel de viaţă... şi ei, la rândul lor, neînţeleşi, deci aroganţi, au fost înjuraţi în 4 ani de liceu direct proporţional cu orele chiulite şi notele mari pentru că na, căderile sunt căderi, dar au căzut peste alţii, în picioare.

Cât despre lumea din juru-mi, văd indivizi trezindu-se treptat şi întrebându-se dacă lecţia din caiet se termină chiar acolo. Nu, naivilor, aia nici măcar nu începe de acolo. Eventual retine şi numărul paginii la care se află, căci în momentul în care o să fii preşedintele României, nu vei fi întrebat când a intrat ţara noastră în UE, ci la ce pagină e situată lecţia cu pricina. Şi mă simt bine că am scris asta. Din nou, puţini sunt cei care înţeleg, mulţi sunt cei care vor muşca momeala. Şi-am învăţat că viaţa începe acolo unde se termină caietele de orice fel, atunci când ies profii din clasă, când se deschid uşile si ne miroase a „chestii suspecte”. Atunci când minţile noastre curioase cercetează, atunci când am eu chef să pierd o noapte de dragul unei cărţi bune, când am şansa să vad un film bun si sa plang cu lacrimi de crocodil. Nu ştiu câţi dintre noi au riscat să joace după propriile reguli şi câţi au câştigat, de altfel. Eu zic că e important să ne facem timp să simţim, să ne bucurăm de ceea ce simţim, să dăm frâu liber gândurile, să punem piciorul în prag şi să (ne) demonstrăm. În spatele fiecăruia dintre noi se află o ipoteză, o explicaţie şi o concluzie, întotdeauna vor fi oameni mulţumiţi de existenţa lor umilă sau nu (pe care nu-i condamn, de altfel) sau EI care vor avea impresia că ştiu prea mult şi care, de fapt, habar nu au.

Le doresc succes celor care acum sunt prinşi în mijlocul nu ştiu cărui caiet şi care, cel mai probabil, vor lua un 10... asta dacă nu le tremură mâna pe cretă. Şi nu vă doresc succes la şcoală, ci la intersecţii, la opriri şi porniri, la dezbaterile în care vom fi puşi faţă-n faţă, la adevăratele schimburi de opinie... în viaţă. Atunci vreau să vă văd, nu acum. Atunci când o să spuneţi că nu v-a învăţat proful... pentru că proful oricum nu e plătit să vă înveţe cum să trăiţi.

(Si asta pentru ca o sa continui sa joc dupa regulile mele. Un Eu ce-o sa traiasca si-ntr-a 12a undeva pe holurile liceului, dar mai ales Afara, ce-o sa-si ia vacanta cand o sa aiba chef de mers cu cortul prin Targu Neamt – si nu are nicio legatura cu ceva ce pare evident – si care n-o sa fie „ca toata lumea” pentru ca, pur si simplu, nu e. Succes la bac – pentru cei mai multi, trecerea lui o sa fie singura victorie)