Speechless

(Scrisul nu trebuie sa fie o obligatie)

Pfoaaa. Ce zi. Merită să scriu ceva despre asta, n-aş vrea să treacă aşa. Ieri, duminică. Musafiri incă de vineri, gratar dupa gratar, partyuri d'astea de vară. Le/îi ador.

Surprizaaa. Toate chestiile mari se întâmplă după 12 ziua. Rudele lu' tata – până atunci mama era în top. Pentru prima dată fratele lui, cu vărul meu, Cipri. Nici nu ştiau unde stăm. 12 ani de viaţă. N-am îndeajuns de multe degete ca să adun aceşti ani în care nu (prea) ne-am ştiut. L-am văzut pe tata fericit.

Ne-am dus toţi la moşie. 4 maşini, o grămadă de nebuni, agitaţie, zâmbet, poftă de viaţă. Viaţă. I-am găsit pe bătrâni mai bătrâni ca niciodată. Să-mi fie ruşine. Nu-i mai văzusem de la Paşte. „Ai mai ştiut unde stau?” Tataie. Gânditor, încerca să-şi apere gazonul de avalanşa de indivizi ce se anunţa. Speram să ne alerge cu băţul, să ne facă „monştri cocoloşi”, să-l văd cu fesul ăla alb cu roşu, să facă legea ca pe vremuri. Nu mai poate moşul. Am ajuns la cireşe. N-au alţii mai multe ca bunicii mei. Mi-era dor să mă prindă ploaia cocoţată în vârful lor. Ne-a prins ploaia şi am stat în maşină. Priveam strident picăturile ce ne grăbeau. Nici cireşele nu mai aveau gustul ăla. Nici eu nu mai eram copilul cu buzunarele pline de vise.

Seara. Noi musafiri, nu aveam loc să ne mişcăm în cameră, în casă. Se face brusc linişte. Unchiul tatălui meu. Îşi ia ochelarii, îi atacă pe ceilalţi tacit şi pregăteşte ivirea unui altfel de moment. Oameni pe pat, pe scaune, pe jos, în pragul uşii, pe hol, oriunde. Grămadă. Au trecut o vară si inca un an de când nu am mai fost atâţia.

„Simi, citeşte-ne eseul acela. Să vedem şi noi cu ce ai luat premiu.” Privesc în jur încrezătoare. Nu intrau toţi în sfera mea vizuală. Îi vedeam strânşi ca la un foc de tabără. Am crezut că o să am destul curaj. Simţeam în spatele meu cum se scurgeau lacrimile pe ochelarii unchiului. Fracţiuni de secundă, de rânduri. N-am ştiut că lacrimile se transmit. Şi n-am rezistat. Copilărie, trăiri, eu-rile precedente, EUL din mine. EAAAA. Nu cred că o să uit vreodată finalul. 14-15 oameni cu lacrimi în ochi, prea puţine batiste ca să amintească asta. Tataaaa. Nu-l mai vazusem asa de atunci... de un an jumate. De cand tot facem noi pe curajosii. Ne amintim din cand in cand ca suntem oameni.

Duminica asta am spart pietre.
(Saru’mana. I miss u)